Mai
3

Cronica unui început de viaţă nouă

       La începutul lui 2011 priveam cu o oarecare rezervă dacă se va schimba, în vreun fel sau altul, viaţa noastră. Pe fondul vieţii societăţii româneşti actuale, al degradării morale a acesteia, mă frământam adeseori dacă ar mai putea exista vreun mod în care aş putea să îmi trăiesc frumos viaţa. A mea şi a familiei mele. Singura salvare am văzut-o venind de la Dumnezeu, doar de la El. Au fost clipe grele până atunci, de cumpănă, iar când am crezut că am ajuns la capătul puterilor, ajutorul lui Dumnezeu nu a întârziat să apară.

În săptămâna Floriilor am aflat cu mare bucurie că soţul meu va fi hirotonit diacon, la Schitul „Sfântul Lazăr” din Alba Iulia, în Sâmbăta lui Lazăr, pe 16 aprilie a.c. Toată săptămâna plouase, iar prognoza pentru acea zi nu era încurajatoare. Cu toate acestea, aşteptam cu nerăbdare momentul, iar cu fiecare zi ce trecea sufletul nostru vibra, emoţiile tăindu-ne răsuflarea de mii de ori. Ne-am propus să ne detaşăm de tot ce era în jur, să trăim momentul şi, ce era mai important, să ne rugăm. În detaliu ne-am ocupat pentru acest moment din timp, aşa că nu ne-a fost dificil să ne propunem(şi să reuşim) să intrăm profund în comuniune cu Dumnezeu, care în acea zi, cobora în Liturghie şi pentru soţul meu. În acea zi, de miez de aprilie, slujba Liturghiei a fost oficiată de ÎPS Andrei, Mitropolitul Clujului, PS Lucian de la Caransebeş şi PS Gurie al Devei, alături de un impresionant sobor de preoţi din mai multe eparhii. Prezenţa acestor înalte feţe bisericeşti, dar şi a numărului însemnat de preoţi şi diaconi(aproximativ 50) a acutizat emoţiile noastre.

Sâmbăta lui Lazăr a debutat cu slujba de sfinţire a bisericii mănăstirii „Sfântul Lazăr”, moment la care am asistat amândoi de pe treptele corpului de chilii ale mănăstirii. Eram foarte emoţionaţi cum n-am mai fost până atunci. Soţul meu strângea la piept ştergarul cusut, în urmă cu peste 30 de ani, de mama lui şi care avea motive tradiţionale lăpuşeneşti, în culorile maro şi albastru, nu foarte bogate, special ales de mine, pentru a nu epata cumva la acest prim pas al preoţiei. De multe ori mi-am aruncat privirea spre soţul meu şi am simţit cum se încărca de putere. Respira şi răsufla puternic, strângea ştergarul, îşi dregea vocea, de parcă era undeva dus departe cu gândul. L-am descusut după eveniment şi mi-a povestit că se gândea la anii copilăriei, la locul unde a crescut alături de bunici şi părinţi. Şi-a adus aminte de bunica Pălăguţa care i-ar fi spus de mai multe ori: „Ar fi tare mândru dacă îi hi preot”. Mama lui a visat şi ea la această clipă. Care mamă nu şi-ar dori să-şi vadă fiul ales de Dumnezeu pentru a-L sluji pe El şi pe oameni?

Afară era frig, parcă neobişnuit de frig pentru acea vreme. Ploaia rece plutea deasupra noastră. Ceva nu a lăsat-o să se desfăşoare. Credinţa maicii stareţe Maria, de acolo, m-a încurajat. Mi-a spus că oriunde a slujit ÎPS Andrei la vreo sfinţire, şi dacă era timp înnorat, ploaia se oprea pe timpul oficierii slujbei. Din acest motiv, din această convingere nu au amplasat o copertină deasupra mesei unde avea să se oficieze întreaga slujbă. Şi a avut dreptate. La evenimentul de la mănăstirea „Sfântul Lazăr”, pe lângă oficialităţi, a fost invitat şi maestrul Dan Puric, însoţit de un grup de tineri actori apropiaţi. Pe timpul slujbei am simţit din văzduh cum stropii de ploaie erau deasupra tuturora, parcă înnebuniseră. Vremea se răcea treptat, încât am avut impresia că va ninge. Eram îmbrăcată într-un costum subţirel, iar în picioare purtam pantofi, iar cei din jurul meu, mai prevăzători ca mine, au îmbrăcat haine groase, femeile având chiar cizme de iarnă. O dată cu începerea slujbei Sfintei Lliturghii, m-am aşezat în spatele stranei, găsind un loc favorabil de unde îl priveam pe soţul meu, dus de diaconi, după ce a citit Apostolul, primind treptele de Citeţ şi Ipodiacon, la icoana Mântuitorului. Prin frigul puternic, am reuşit, parcă, să ne rugăm împreună, deşi era distanţă între noi. Ne priveam îndelung de parcă rugăciunile noastre se împleteau şi ne trecea de frig. Uneori ne zâmbeam. În acea zi, eram doar noi doi şi Dumnezeu. Ne-am dorit să fie o zi deosebită, iar Dumnezeu a rânduit să se împlinească acest lucru. Îmi ridicam adeseori fruntea spre cer, simţeam cum timpul frumos al primăverii se luptă să răzbească frigului. În griul zilei primăvăratice, natura îşi ducea lupta ei, iar rugăciunile arhiereşti din Sfânta Liturghie sfinţeau întregul văzduh. Iarba fragedă, florile colorate, plantate în jurul bisericii, magnoliile îmbobocite şi unele înflorite, copacii împodobiţi de muguri, creştinii însetaţi după Hristos, completau tabloul zilei. Hristos era deasupra tuturor. Sentimentul prezenţei lui Hristos acolo, soţul meu aşteptând momentul hirotonirii, mă înfiora atunci, dar şi acum. N-am mai simţit frigul, picioarele nu mă mai dureau, iar o boală de care sufeream până atunci, şi care mă tulbura când îmi era frig, a dispărut miraculos. Aveam să descopăr în seara acelei zile.

Momentul sfânt al diaconiei a venit spre finalul slujbei, după Epicleză. Mă apropiasem din timp lângă soţul meu, în primul rând pentru încurajare, iar în al doilea rând trebuia să ofer buchetul de flori arhiereului. Eram foarte fericită. Zâmbeam toată. Rugăciunea de hirotonire a fost rostită de PS Lucian al Caransebeşului, a cărui glas blând şi limpede, a străpuns liniştea din jur, timp în care ceilalţi arhierei şi soborul de preoţi şi diaconi erau îngenuncheaţi, rugându-se ca Harul lui Dumnezeu să se pogoare peste candidatul la diaconie. Am trăit momentul cu cea mai mare intensitate, încât, când a trebuit să ofer buchetul de flori, să primesc arhiereasca binecuvântare şi să sărut mâna noului părinte diacon, parcă, aveam rădăcini, încât cu greu am putut păşi la finalul lui „Vrednic este!”, cântat de grupul de teologi de la strană.

După finalul slujbei a venit clipa în care eu şi părintele Genu ne-am întâlnit faţă în faţă. Era vizibil plin de emoţii, dar a avut puterea să mă lase să îl îmbrăţişez cu toată dragostea mea, să îi repet a nu ştiu a câta oară cât de mult îl iubesc. De data aceasta i-am şoptit la ureche. Mi-a zâmbit, m-a mângâiat şi m-a privit îndelung, gândindu-ne, încă o dată, la drumul pe care l-am ales, la responsabilitatea mare a vieţii noastre din acel moment. În zilele care au urmat m-am bucurat de harul lui divin. Nu aveam puterea să vorbesc cu el, ci doar să îl ating. A fost o stare aproape de nedescris. Ţinea de simţământ. Ne ruşinam unul de altul. Singurele gălăgioase în casă erau fetele. Pentru ele va rămâne „tati” toată viaţa. Emoţii de bucurie am mai avut când l-am văzut slujind la catedrală ca diacon. Ridicam ochii spre icoane şi mulţumeam necontenit lui Dumnezeu pentru frumosul drum hărăzit.

După 10 zile de diaconie se apropia treapta preoţiei. Momentul cel mai aşteptat! Căpătasem experienţă de la diaconie, aşa că trebuia doar să trăim momentul şi să ne rugăm. Între diaconie şi preoţie timpul frumos a fost alături de noi. Parcă venise vara. După zece zile, mai exact în a treia zi de Paşti, dis de dimineaţă, însoţiţi de familia noastră din Mureş şi Maramureş, am păşit în impozanta catedrală ortodoxă din Blaj. Cei de la Maramureş au venit îmbrăcaţi în straie populare. Cel mai drag mi-a fost Vasile, fratele părintelui. A adus din Maramureş şi a ţinut în mâini, pe durata slujbei, tipicul clop lăpuşenesc, cu pană de păun. Fetele au îmbrăcat straie moroşeneşti, cu toate că Ana n-a reuşit să se împace cu năframa până la finele slujbei. Fratele meu a venit din Spania, special pentru evenimentul nostru. La Blaj, Liturghia a fost oficiată de ÎPS Andrei, alături de un sobor de preoţi, între care erau şi cei patru fraţi Benchea şi nepotul, diaconul Emanuel Benchea. Naşii de hirotonie ai părintelui Genu au fost părintele Gheorghe Benchea şi părintele Ion Galaţă. A fost o slujbă înălţătoare, mulţimea de oameni prezenţi depăşind treptele catedralei. Copiii blăjenilor prezenţi la Liturghie l-au întâmpinat pe Arhiereu în portul popular de pe Târnave şi au stat nemişcaţi în primul rând până la finele slujbei. Dacă la hirotonia întru diacon a soţului meu, sufletul îmi zburda de bucurie şi fericire, la preoţie, lucrurile au stat cu totul altfel. La un moment dat, am crezut că mă încearcă un sentiment de deznădejde şi nu înţelegeam de ce. După un timp mi-am dat seama că era un sentiment ne mai avut până atunci şi care nu ţinea de lumea aceasta. Un sentiment de care n-am scăpat nici până azi. E sentimentul conştientizării responsabilităţii imense. Dacă până acum eram responsabili ca părinţi pentru copiii noştri, acum eram responsabili pentru sufletele pe care soţul meu le va avea în păstorire de-a lungul vieţii lui ca preot. Este o datorie supremă! Desigur, sună deosebit urechii umane că e frumos să fii preot, dar înafară de această binecuvântare, preotul este responsabil de fiecare suflet aflat în grija lui. Preotul va da socoteală în faţa divinităţii de sufletele creştinilor săi. Acesta este sentimentul ce l-a încercat şi pe părintele Genu imediat după hirotonia întru preot. La el intensitatea simţământului este mult mai profundă. Îl văd frământat, conştiincios, foarte responsabil, iar dragostea pentru parohie devine zilnic tot mai mare. Se spune că lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba. Poate e exagerată comparaţia, dar Harul lui Dumnezeu ne-a schimbat şi ne schimbă încă. Nimic pe lumea aceasta nu ne-ar atrage cum ne topeşte chemarea lui Dumnezeu. Privim cu o foarte mare responsabilitate totul! Dacă diaconia a venit în preajma Săptămânii Mari a Pătimirii Mântuitorului Iisus Hristos, Preoţia i-a fost dăruită soţului meu în Praznic Luminat, în a treia zi de Paşti, în Săptămâna Luminată. Amândoi privim acest lucru ca pe o sfântă datorie. Dumnezeu aşteaptă de la noi mult şi foarte mult. Diaconul Genu l-a însoţit pe Hristos în Săptămâna Pătimirii, pentru iertarea păcatelor a tuturor oamenilor prin Sfânta Sa Jertfă pe Cruce, ca de Paşti, Hristos Cel Înviat să îi dea Preoţia. O mare responsabilitate!

Au fost pentru noi cele mai frumoase sărbători de Paşti. Şi pentru acest lucru îi mulţumim lui Dumnezeu. Ne rugăm să nu-L dezamăgim, iar în misia sa ca preot, părintele Genu să aibă puterea rugăciunii, a cuvântului ziditor, pentru a duce la mântuire pe toţi cei care-l ascultă. Iar eu….îi mulţumesc lui Dumnezeu şi Maicii Domnului pentru şansa unui început de viaţă nouă.

no images were found

no images were found

Acest articol a post publicat în Consemnări şi etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvaţi ca şi semn de carte legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ping: Adresa Ping-ului.

Publicaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi niciodată publicată sau redistribuită. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

*
*

Puteţi folosi următoarele etichete şi atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>