Mar
10

Sfârşit de august, 2010

         Două cercuri ca nişte ochelari stau agăţate în cuiul de la geamul cu grilaj situat deasupra sobei cu plită, veche de ani buni. Îmi aduc aminte de o  bătrână cufundată în arta cusutului. E dusă departe, cu gândul dusă la anii trecuţi, la grijile bătrâneţii sau cine ştie…. poate nu se gândeşte la nimic, ci doar tace şi înţelepţeşte. Dar imaginea bătrânei îmi dispare din gând şi constat că cele două cercuri nu-s altceva decât o foarfecă ruginită, agăţată de cuiul şi el ruginit, de la fereastra sobei. O fi fost folosită de bunica ani de zile cu siguranţă. Şi de ce zic acest lucru? Întreaga încăpere dovedeşte asta.

În mirosul profund de prăjitură cu mere, culese din bătătura casei părăsite de câţiva ani a lui badea Lazăr, mutat la Domnul şi lelea Ioana, în viaţă încă, odaia învechită, dar curată, capătă valenţe şi mai epocale. Câte nu poate spune cămăruţa asta, născută din sudoarea mâinilor unor ţărani de munte, simpli şi nespus de curaţi sufleteşte. Doamne! Câtă diferenţă e între mine şi oamenii aceştia! Câte nu ştiu, nu cunosc!Cât de simpli sunt şi cât de complecşi în acelaşi timp! Îi văd limitaţi uneori, ancoraţi puternic în lumea lor, în treburile gospodăreşti, cu mult devotament şi seriozitate. Casa din MăgurăAici, în lumea asta, toţi ştiu ce vor, care e rostul lor. Universul lor tradiţional şi continuu nu l-aş putea egala în veci. Zadarnic încerc să-i înţeleg. Nu pot. Mă consolez şi îi admir. Atât pot face, cel puţin deocamdată. Am să încerc şi peste câţiva ani…

Revin la odaie. Aşa vreau să îi spun, deşi ei îi spun, cred, cu totul altfel. Cred că şură. Da, aşa. Sau nu? Şură spun la tot. În fine. Odaia e mică şi puşcă de căldură doar cu un brăţuc de lemne. Soba parcă înnebuneşte când ard lemnele uscate de mesteacăn, brad sau fag. Picioarele ei, toate patru, stau curbate întocmai ca şi ale unei bătrâne cracoşe de bătrâneţe. V-am zis eu! E veche soba, de când lumea. La o privire şi mai atentă ai putea spune că ar semăna cu picioarele unei pisici siluete. Nici nu se putea o altfel de sobă în odaia asta. Toate lucrurile din odaie îşi au rostul lor. Trei geamuri mici stau aşezate strategic, unul la răsărit, altul la apus, iar celălalt ca un străjer veghează în livada pomilor bătrâni. Acolo, prin el, mă uit eu în nopţile de insomnii, când nu mă împac cu sunetele nopţii venite din pădurea întunecată, aflată în aproprierea casei. E geamul drag mie. Dacă aş fi copil acum, aşa până în zece ani, le-aş deschide larg şi mi-aş lua zborul. Însă mă răzgândesc că tufele de brusture din apropierea ferestrei au născut în mine o frică ancestrală. Se făcea că văd acolo un urs tolănit care se hizlea la mine. Ce mai! Era noapte şi el era stăpânul nopţii. Pădurea şi livada de poame împârguite, toate sunt ale lui. Ne desparte însă geamul…

De câte ori urc aici, la casa din munte, fac multe ture în jurul ferestrelor din exteriorul curţii. Am eu o poveste cu casa. E ceva intim. Nici n-aţi înţelege dacă aş explica. Geamul de la răsărit, de câte ori privesc prin el, îmi aduce aminte de un copil care azi e un bărbat frumos, bun şi curat. Vibra de fiecare dată la răsăritul lunii, în serile de vară senine. Luna se grăbea să iasă la întâlnirea cu băieţelul. Aveau şi ei povestea lor. Ce şi-o fi spunând?! Mare eşti tu, Lună! Nu te-a uitat nici azi. Nu, nu. Te asigur. Martori la povestea celor doi sunt vârfurile brazilor, doar ei ştiind povestea lor. Ce copilărie! Îşi închipuia băiatul cum ajunge luna de după brazi taman la geamul de deasupra capului. Îi bate în geam şi-l cheamă. La cota 1200 m, departe de stresul urbeiHai, vino, să te îmbrăţişez! Şi ce chemare! L-a chemat ani la rând, chiar şi când el lipsea sau când obloanele ferestrelor erau închise şi afară totul era aşternut în alb. Cu toate astea, Luna nu s-a simţit trădată. Ea era doar mesagerul. Al cui? Al lui Dumnezeu.

Circuitul de viaţă între cele trei ferestruici gingaşe e legat prin uşa solidă şi înaltă, altădată mai mică şi la fel de puternică, astăzi, cea din urmă apărând de pericole năprasnice vietăţile cele mai curate din lume, vacile. Chiar deunăzi am privit-o lung şi am mângâiat-o cu privirea, dorind parcă să mă reîntâlnesc cu tata Ion, ţăranul dus în lumea de dincolo de peste 6 ani, dar a cărui amprentă ţărănească, autentică se face simţită şi astăzi… Două paturi de lemn, nu mari, stau aşezate către răsărit, vegheate de o masă pe care stau aşezate cu sfinţenie o cruce şi o lumânare. Pereţii spoiţi în albăstreală încă se ţin bine. Cel mai bine se ţin icoanele înrămate. Ultima dată le-am aşezat chiar eu. Deasupra paturilor e firesc să stea icoanele Maicii Domnului. Pe pereţii lăturalnici ai încăperii am aşezat icoane ale sfântului catolic Antonie, dar şi icoana Izgonirii din rai. Am ales să o pun lângă patul unde eu mă întâlnesc cu visele de câte ori vin aici, fiindcă acolo am întâlnit-o prima dată în urmă cu 10 ani. Îmi aduce aminte de băieţelul cu ochii negri şi mari, care a privit-o ani în şir, neînţelegând mai nimic din simbolurile ei, doar teama de gândacul (şarpe) ce stă încolăcit în jurul pomului cunoştinţei binelui şi a răului. Casa din Măgură, străjuită în depărtare de lanţul muntos al ŢibleşuluiTare mirat a fost când bunica lui i-a povestit tărăşenia păcatului strămoşesc al lui Adam şi Eva. Peste ani a înţeles simbolistica scenei, însă a rămas în sufletul lui de copil, bărbat fiind astăzi, frica de gândacul cel ispititor, pe care l-ar fi întâlnit şi în iarba verde, mare şi grasă dacă s-ar fi încumetat să meargă desculţ. Sau în faţa coasei bunicului sau a tatii, atunci când visa să pună braţele devenite între timp vânjoase, pe coasă şi să stăpânească cu tăişul ei întreaga întindere de iarbă, din jurul casei.

Viaţa odăii, pe lângă cele şase icoane, care asigură trăinicia ei, puntea între lumescul acesta şi divin, e însoţită de dovada muncii asidue a unor mâini de femei, care au născut din ac şi firul aţei poveşti de neuitat. Păretare lungi, în zeci de nuanţe şi culori, în modele ciudate, parcă nelumeşti, cusute cu o exactitate nemaiîntâlnită. Figuri perfect geometrice unduiesc pereţii aproape drepţi ai încăperii. Jocul de imagini şi culori te poartă într-o altă lume de vrei. Atât de simpli, dar atât de complecşi! Frunze şi colţuri drepte, flori şi cercuri, bej şi maro. Ce să fie? O natură moartă. O fi fost toamnă când l-au îmblădit? Nuanţa de alb se iveşte când şi când. În mijlocul lui se întrezăreşte un culoar, parcă. Şi dacă nu e? E jocul de forme şi umbre. Fârcitura de an şi proaspătă, lângă casa din MăgurăCe lume! Dincolo, la o aruncătură de ochi,  scufiţa roşie din poveste, cu fundă în păr şi ghetuţe negre, adună în coşuleţ florile verii din pădurea plină de primejdii. Dar stai, parcă sunt două scufiţe. Să fie o altă poveste şi să nu ştiu a o vă spune? Totuşi cred că scufiţa a ajuns la o apă curată, azurie, în care se oglindeşte chipul ei curat şi frumos. Multă copilărie e în acul bunicii, multă linişte sufletească în cel al mamei. Ambele ace au împletit peisajul pitoresc şi feeric pentru cele două fetiţe nenăscute atunci. Două nepoate, la fel de frumoase. Cine ştie, oare?!

În universul fără de carte lumea poveştilor e la ea acasă. Dulăul din povesteDe unde atâta izvor? Poveşti cu final fericit. Chiar şi scufiţele au un final fericit al poveştii lor, născătoarele istorisirilor de pe pereţi având grijă a naşte dulăi fără frică, ca nişte zmei. Aici lupul cel rău şi viclean nu îşi are locul. Aici totul e cald şi bine. E tihnă şi pace. O spune cerbul cel cu pieptul scos şi ţanţoşele lui coarne, cel ce păzeşte ca ciuta şi puiul să pască în voie. Ooo, câtă culoare! Câtă căldură şi ce mireasmă! Asta da copilărie. Chiar şi pentru un suflet neliniştit ca al meu, odaia asta renaşte în mine povestea copilului născut în alte locuri de culori şi forme. E odaia liniştii mele.

Acest articol a post publicat în Consemnări şi etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvaţi ca şi semn de carte legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ping: Adresa Ping-ului.

Un Comentariu

  1. Eugen
    Publicat martie 11, 2011 la 2:56 pm | Legătură permanentă

    Foarte frumoasa povestea si pozele… intr-adevar acolo parca este o mica bucata de rai.

Publicaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi niciodată publicată sau redistribuită. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

*
*

Puteţi folosi următoarele etichete şi atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>