Mar
10

PS Mihălţan – aniversare la 81 de ani

Din gândurile bune ale Prea Sfinţitului Părinte Ioan Mihălţan

      La 27 septembrie 2007, Prea Sfinţitul Părinte Dr. Ioan Mihălţan, fostul Episcop al Oradiei, Bihorului şi Sălajului, a împlinit o binecuvântată vârstă, 81 de ani. Locuieşte la Ohaba, aflat în grija familiei părintelui Vasile Mihălţan de aproximativ două luni.

La început de octombrie, din dragostea şi respectul pe care i-l purtăm, l-am vizitat pe părintele episcop Ioan, însoţită fiind de părintele protopop Niculiţă Pascu. Ne-am încadrat în timpul stabilit şi am intrat în încăperea curată şi primitoare de la Ohaba, unde ne aştepta părintele episcop Ioan, salutând creştineşte şi sărutând fiecare mâna bunului părinte episcop. PS Ioan MihaltanCu voce blândă şi obosită ne-a avertizat încă de la început că nu se simte bine, bătrâneţea fiind de vină, însă, are gânduri bune. Am realizat un interviu, acolo, lângă o sobă de ţară, unde mocneau liniştit un braţ de vreascuri uscate.

Sărut mâna, Prea Sfinţite Părinte Ioan şi vă mulţumim încă de la începutul acestei întâlniri că ne-aţi permis să pătrundem în liniştea dumneavoastră de la Ohaba. Tot aşa de frumos a fost satul Ohaba? Biroul PS Mihaltan

Satul Ohaba a fost mai frumos că era populaţie mai multă, însă acum a rămas un sat îmbătrânit, cei mai mulţi fiind plecaţi la oraş.

Cunosc aceste locuri ale Ţării Secaşelor, Prea Sfinţia Voastră, din desele întâlniri la Radio Reîntregirea cu domnul profesor Ioan Popa, de la Roşia de Secaş. Îl cunoaşteţi?

Îl cunosc bine pe domnul Ioan Popa, încă de când era la şcoală şi avea ore cu copiii, dar şi din cărţile pe care le-a scris.

Cărţile domniei sale au fost un real ajutor pentru mine, că m-au ajutat să vizualizez aceste locuri în mintea mea, să mi le imaginez, şi la întâlnirea cu satul Ohaba am conştientizat că aproape întocmai mi-am imaginat aceste locuri. Prea Sfinţia Voastră, ce înseamnă pentru dumneavoastră satul Ohaba?

Pentru mine satul Ohaba este un sat deosebit, pentru că am stat aici preot 40 de ani, fiind paroh în acest sat. În tot acest timp, am făcut cursuri de doctorat şi am fost zece ani profesor la Sibiu, întorcându-mă la sfârşit de săptămână între enoriaşii mei. Colţ muzeistic

V-aţi născut într-o perioadă istorică frământată, mai exact pe 27 septembrie 1926. Al câtelea copil eraţi în familia Mihălţan?

Eu eram al treilea copil, din cei cinci fraţi câţi am fost. Am avut şi o soră, dar a murit.

Părinţii dumneavoastră au fost Vasile şi Ana, două nume autentice creştineşti. Era o regulă în trecut ca oamenii să poarte astfel de nume româneşti?

Sigur. Oamenii trebuiau să poarte numele sfinţilor, nu ca acum când copiii primesc la botez nume din filme, care nu reprezintă creştinătatea noastră. Niciodată nu am trecut în registrul de botez două nume, nu am permis ca un copil să aibă două nume, ci doar un nume şi acela să fie creştin. muzeu PS MihaltanOamenii nu mai respectă astăzi aceste reguli din cauza dezvoltării radioului şi televiziunii, a dezvoltării tehnologiei moderne.

Cum erau vremurile când eraţi copil? Cu ce se ocupau părinţii dumneavoastră?

Vremurile de atunci erau foarte grele. Părinţii mei erau ţărani şi munceau din greu pământul, banii se făceau foarte greu, iar munca nu era răsplătită. Mi-aduc aminte că tata avea o vacă când fratele meu a absolvit Şcoala Normală şi stătea foarte bine, comparativ cu alţi oameni din sat. Părinţilor mei le-a fost greu să ne poarte la şcoală, dar au vrut să ne vadă oameni cu carte. Cu toate acestea, când am vrut să merg la şcoală la Blaj, părinţii mei s-au împotrivit, pentru că erau cheltuieli foarte mari şi nu îşi puteau permite. Totuşi, am plecat la Blaj, nu am făcut naveta, ci am stat acolo şi am fost întreţinut de acasă. muzeu  PS MihaltanCel mai greu pentru mine şi părinţii mei a fost în clasa a patra sau a cincea de liceu, când au venit ruşii şi ne-au luat carul şi boii. Părinţii mei nu au mai avut cu ce mă întreţine. Vremuri grele! Din cauza aceasta am făcut clasele a şasea şi a şaptea la particular, dar situaţia materială a părinţilor mei s-a redresat între timp şi în clasa a opta am revenit la Liceul greco-catolic „Vasile cel Mare” din Blaj. Am fost în fiecare an premiant. Părinţii mei au fost oameni deosebiţi. Îmi aduc aminte cu drag de ei. Tata era un om inteligent, citea ziarul la vremea aceea şi avea Sfânta Scriptură în casă pe care o citea mereu, iar maica mea era o fire foarte harnică şi luptătoare, ea a dorit foarte mult să fac şcoală să nu mai muncesc atâta la ţară.

Despre anii de studiu de la Blaj, ce ne puteţi spune?

Liceul din Blaj a fost un liceu confesional, erau 700 de elevi, din care 100 erau ortodocşi. Mi-aduc aminte că elevii ortodocşi aveau catehetul lor ortodox şi niciodată nu au fost premianţi să nu fie printre ei şi unul ortodox. Paraclisul PS MihaltanBlăjenii erau tare confesionalişti, profesorii erau greco-catolici, numai catehetul nostru era ortodox. De fapt, la Blaj era o spiritualitate formalistă şi confesionalistă, după părerea mea. Acolo au mai studiat şi alţi oameni remarcabili din satul nostru, istoricul Silviu Dragomir, părintele Marcu de la Sibiu, părintele Bodogoaie şi alţii. Referitor la dascălii mei din Blaj, aceştia îi apreciau pe elevii inteligenţi. Ce era însă periculos la ei era confesionalismul. Dacă un elev de al lor intra într-o biserică ortodoxă nu îl împărtăşeau. Mai târziu, când a fost încoronarea regelui Ferdinand, mitropolitul Blajului, Vasile Suciu nu a vrut să intre în catedrala din Alba Iulia, iar încoronarea s-a făcut înafara Bisericii.

Deşi aţi fost educat şi format la o şcoală greco-catolică, aţi ales să urmaţi cursurile Institutului Teologic din Sibiu. De ce?

Am ţinut mult la acest lucru. Am avut planuri de preoţie încă din clasa a patra de liceu. Părinţii mei s-au împotrivit tare să fac teologia, fiindcă atunci comunismul era la putere şi îmi spuneau că vin comuniştii şi mă vor închide. ÎBirou PS Mihaltann plus, îmi spuneau părinţii mei, pe fratele meu care era învăţător, îl vor da comuniştii afară şi va fi nenorocită toată familia. Eu le spuneam că tot preot o să mă fac.

Ce ne puteţi despre anii de studii teologice de la Sibiu?

u am avut şansa să studiez cu profesori de mare valoare: Mladin, Todoran, Belu, Şoima la muzică. Părintele Belu a fost cel mai ales profesor din câţi am cunoscut. Avea un suflet nobil şi îl păstrez cu drag în sufletul meu. Ceea ce m-a impresionat cel mai mult la dânsul, a fost că a avut o singură fiică, dar aceasta a murit când a născut copilul, fiind o mare lovitură pentru dânşii. Ce n-am mai auzit în viaţa mea a fost că ginerele lor, deşi s-a recăsătorit, împreună cu soţia lui, i-a îngrijit până la moarte. O faptă bravă!

Revenind la anii de teologie din Sibiu. V-aţi dorit să fiţi preot încă din facultate?

Am dorit să mă fac preot pentru că la Ohaba era un centru puternic baptist şi treceau oamenii în număr mare la cultul lor, acest lucru revoltându-mă mult. Drept aceea, mi-am dorit preoţie să elimin această sectă care făcea ravagii în satul meu. Am fost hirotonit diacon în 1939 de mitropolitul Bălan, cu toate că era contrar celibatului, însă la mine nu s-a opus. Mi-a dat însă trei sfaturi: să mă fac preot, nu cu gândul să mă fac episcop, să mă fac preot nu cu gândul să îmi ajut fraţii şi să mă fac preot, nu ca să scap de suferinţă. Când am devenit preot erau vremuri foarte grele, oamenii temându-se foarte tare de comunişti, erau lucruri care nu s-au mai auzit la noi la Ohaba. Şi în vremurile acelea erau vremuri de mare frică, mai ales pentru religie. Făceam catehizaţie cum puteam, dar făceam tot timpul cu copiii, sâmbăta şi duminica. Părintele protopop Niculita Pascu Şi parohul Vasile Mihaltan, in fata clădirii în care se afla biroul, paraclisul si muzeul PS Mihaltan

Aţi venit preot titular în Ohaba.

De la început am fost hirotonit preot în Ohaba. Mi-am dorit foarte mult. Mulţi ziceau că de ce nu mă duc la doctorat, dar eu le spuneam că mă duc la Ohaba ca să mă împotrivesc acestei secte baptiste.

Părinţii dumneavoastră trăiau când aţi venit preot în Ohaba?

Au trăit, au murit târziu şi erau bucuroşi că am venit preot în sat că puteam să îi ajut materialiceşte. Preot am fost 40 de ani, dar în timpul acesta am fost profesor la Sibiu în zilele de marţi, miercuri şi joi, iar vineri, sâmbătă şi duminică mă întorceam la Ohaba. Timp de un an de zile, între 1970 – 1971, am fost duhovnicul studenţilor de la teologie şi pentru că am adus nişte studenţi la Ohaba m-au dat afară. Cât am fost duhovnic erau studenţi în anul I la teologie părintele Ciobotea şi părintele Serafim Joantă.

Aţi avut o confruntare directă cu securitatea vremii respective?

Am avut, pentru că mă chemau mereu să dau raport despre diferite persoane şi fiindcă nu m-am supus m-au dat afară de la Sibiu. După aceea, m-am dus la doctorat, fiind îndemnat de mai mulţi profesori şi de PS Irineu de la Moldova. Timp de trei ani am urmat cursurile de doctorat la Bucureşti şi plecam din Ohaba lunea şi mă întorceam sâmbăta la Ohaba. În tot acest timp, am locuit la Cernica. L-am avut îndrumător pe părintele Dumitru Stăniloae, făceam cursuri cu el în fiecare zi în cei trei ani, iar împreună cu familia dânsului a fost şi la Ohaba. Troita din fata bisericii din OhabaDe asemenea, am studiat şi în străinătate un an universitar la Bossey şi Strasbourg. Am fost împreună cu părintele Ciobotea ( n.r. – PF Daniel) şi protopopul de la Petroşani. Cât am fost profesor atât la Sibiu, dar şi la Oradea mai târziu, am predat Îndrumare Misionară. Doisprezece episcopi au fost studenţii mei.

Ce v-a îndemnat să alegeţi tema pentru doctorat „Preoţia lui Hristos şi preoţia bisericească”?

Îndemnat de părintele Stăniloae, am ales tema aceasta pentru pocăiţi, care negau preoţia bisericească şi spuneau că toţi sunt preoţi. Am lucrat mult la această lucrare, timp de 8 ani de zile. Ca dascăl mi-a plăcut să fiu ca un părinte cu studenţii mei, atât la Sibiu, cât şi la Facultatea de la Oradea, facultate pe care eu am înfiinţat-o. Nu le dădeam note mari, dar nici nu-i lăsam repetenţi. Foarte mulţi dintre studenţi se spovedeau la mine deoarece eram tare apropiat de ei.

Studenţii teologi de astăzi mai au chemarea preoţească de altădată?

Cred că nu. Când eram eu teolog era un număr redus de studenţi şi erau doar cei cu chemare, căci vremurile erau dificile, le era frică de comunişti. Din păcate, astăzi, tinerii noştri teologi caută mai mult din preoţie o întreţinere mai bună în viaţă, gândindu-se la partea materială mai mult. Astăzi preoţii se plâng că nu au bani, dar totuşi trăiesc bine. De exemplu, când am fost eu profesor la Sibiu, unii studenţi veneau din munţii Apuseni cu căruţa.

Prea Sfinţia Voastră, v-aţi dorit să ajungeţi arhiereu?

Niciodată nu m-am gândit. Însă după ce am obţinut doctoratul, au început să îmi propună acest lucru. Pe mine m-a sprijinit foarte mult mitropolitul Antonie Plămădeală, iar când m-a chemat la Sibiu, eu i-am cerut să fiu episcop la Sibiu, dar m-a numit episcop vicar la Oradea, căci PS Vasile Coman era bătrân şi bolnav. Îmi doream la Sibiu căci a fost cel mai iubit oraş pentru mine, am fost acolo student şi profesor atâţia ani. Dar în 4 februarie 1990 am fost numit episcop la Oradea, fiind primul episcop după revoluţie. În acelaşi an, au mai fost sfinţiţi ca arhierei ÎPS Andrei, PF Daniel, ÎPS Serafim Joantă şi PS Casian. După doi ani, după moarte PS Coman am fost numit episcop titular la Oradea. Încă de la începutul misiunii mele ca episcop, am fost preocupat că aici nu era decât o singură mănăstire, la Izbuc, pentru că generalul Bucov a distrus mănăstirile din Ardeal, dar după ce am ajuns acolo am înfiinţat 12 mănăstiri, şapte de călugări şi cinci de maici. Fotografii personale ale PS MihaltanDe asemenea, am pus bazele catedralei din Oradea, şi am reînfiinţat mănăstirile de tradiţie. De pildă, la Voievozi, mănăstirea este din vremea lui Bogdan Vodă şi avem date de pe vremea aceea. La Strâmba, avem prima şcoală românească, din 1450, înainte de şcolile Blajului, unde era o şcoală teologică, dar şi la Bălan.

Cum vi s-au părut locurile Bihorului, având în vedere că dumneavoastră v-aţi desfăşurat până atunci activitatea în sudul Transilvaniei?

Mi s-a părut o zonă străină, se simţea influenţa apuseană, eu fiind un om al satului, al tradiţiei. Ajuns episcop aici am dorit să pun bazele unui învăţământ teologic, deoarece nu exista. Am întâmpinat greutăţi la început, căci nu aveam profesori, nu aveam sprijin financiar. Dar am înfiinţat o facultate de Teologie şi două seminarii teologice la Zalău şi Beiuş, într-o zonă foarte săracă spiritualiceşte. Cât am fost în putere, am liturghisit foarte mult, dimineaţa fiind prezent la Sfânta Liturghie într-o biserică, iar seara slujind vecernia în altă biserică. Am muncit foarte mult ca să introduc în această zonă tradiţia ortodoxă. Dacă hirotoneam un preot în Bihor, în aceeaşi zi îl instalam la Sălaj. Pe preoţii pe care i-am hirotonit, tot eu i-am şi instalat.

Pentru întreaga activitate depusă în slujba Bisericii şi a Neamului, Universitatea din Oradea v-a decernat la începutul anului 2000 titlul de „Honoris causa”.

Eu n-am fost iubitor de titluri, ca dovadă că în acea zi am lipsit de la ceremonie, fiindcă am fost la ore. S-a decernat acest titlu în lipsa mea şi a luat acest titlu părintele Abrudan, care era prezent la ceremonie. Nu am umblat niciodată după fală lumească. Eu când citeam o carte, ce era important treceam într-un registru. Am ajuns să notez peste 15.000 de citate, dovadă este al treilea volum al cărţii „Seminţe din ţarina cuminţeniei”. Am ţinut foarte mult la Sfântul Ioan Gură de Aur, este sfântul meu preferat. Cea mai importantă carte scrisă de mine este „Experienţe pastorale”.

Gestul dumneavoastră unic este deosebit de vă retrage din funcţia de episcop al Bihorului. Ce v-a determinat să vă pensionaţi?

Am conştientizat că dacă nu mai puteam participa la slujbă, nu mai avea rost să stau în funcţiune. Nu vedeam rostul.

Care credeţi că este adevărata menire a familiei creştine de azi?

Eu am fost împotriva înfiinţării caselor de copii. Şi părintele Tănase, de la Valea Plopului, are peste 200 de copii, însă aceştia cresc şi pe urmă vor avea probleme cu ei. Eu am fost întotdeauna adeptul pentru întărirea familiei, locul copiilor fiind în sânul familiei închegate. O familie bine închegată nu îşi dă copii pe stradă.

Într-un dialog avut cu părintele Ioanichie Bălan eraţi întrebat care credeţi că sunt cele mai bune metode de educaţie creştină a copiilor în sânul familiei. Întrebarea este şi azi de actualitate. Ce părere aveţi acum?

Am aceeaşi părere. Prima educaţie sănătoasă şi religioasă se face în sânul familiei. Mama este cea mai mare pedagogă, neîntrecută, pentru că are două calităţi, pe care nu le întâlnim în viaţa de şcoală: sinceritate şi dragoste nefăţarnică. Dacă moare mama ai pierdut cea mai mare comoară. Nnumai ei îi poţi spune toate, nu te râde, nu te înjoseşte. Mama mea a avut aceste calităţi, impresionându-mă hărnicia, cuminţenia şi jertfetnicia ei. Eu nu am văzut-o pe mama mea să şadă la masă când mâncam, totdeauna servea masa din picioare, un gest care m-a impresionat profund. Datorită acestui fapt, ne-a educat pe noi, să fim jertfelnici. Pe mamă o consider totdeauna o martiră, pentru că ea trăieşte pentru copiii ei până la moartea ei. Colecţie icoane ale PS MihălţanEa suferă, dacă copiii suferă şi se bucură, dacă copiii se bucură. Tot mama este cea care m-a învăţat prima rugăciune, „Tatăl nostru”, pe care o rosteam la masă. Tot ea mă ducea la biserică, unde am învăţat şi alte rugăciuni. Totdeauna vorbesc cu drag de mama mea, de fiecare dată când vorbesc mă apucă plânsul, deşi este moartă din 1964. Mi-a rămas în minte jertfelnicia, răbdarea şi hărnicia ei ca să ne crească.

Mai ştiu oamenii să se roage azi?

Eu ca preot nu i-am învăţat pe credincioşi multe rugăciuni, ci le-am recomandat rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Le dam canon la spovedanie această rugăciune, însă părintele Stăniloae a mai spus un lucru, care trebuie ţinut minte. Pe lângă rugăciunea lui Iisus mai trebuie şi luptă împotriva patimilor.

Ce patimi credeţi că lovesc creştinătatea astăzi?

Cele mai mari patimi au fost întotdeauna cele legate de trup, de lume şi de mândrie. Trupul nostru este un pericol în privinţa păcatelor. Averea este un pericol la fel de mare, dar mândria este un păcat şi mai mare. Eu am fost contra clevetirii, un păcat numit de mine o desfrânare în drumul mare. Mama nu îşi cleveteşte copii, şi de aceea cel ce cleveteşte, nu iubeşte. Şi astăzi am credinţa că părinţii nu se bucură ca un copil să se facă călugăr, pentru că le este frică de păcatele pe care le săvârşesc. Este imposibil ca să nu cazi în păcat. Un preot poate să pretindă de la credincios să nu fie pătimaş, nu păcătos. Orice om cade în păcat, important este să nu devină pătimaş, fiindcă este un pericol pentru el, familie şi societate. Creştinilor ortodocşi le recomand să lupte prin rugăciune, stăruinţă, răbdare şi înfrânare pentru a nu cădea în patimă. Toate aceste arme trebuie folosite pentru a nu cădea în patimă. Diplomă a PS MihălţanUn om pătimaş este un om paralizat sufleteşte. Astăzi, de multe ori, şi preoţii şi mănăstirile dau mai mult pe ziduri, decât pe duhovnic. Oamenii nu vin la mănăstire ca să afle ziduri, că acestea le găsesc şi la oraş, ci vin să caute duhovnic. Ori această tendinţă de lipsă a duhovnicului se observă astăzi. Din păcate, accentul se pune astăzi pe ziduri, iar nu pe trăirea din biserică. Trăirea cu adevărat a fost în biserică doar la începutul veacurilor creştinătăţii.

Cât de des le recomandaţi creştinilor ortodocşi să se împărtăşească cu Sfintele Taine?

Eu am fost împotriva împărtăşaniei dese. Maria Egipteanca s-a împărtăşit o dată, la 40 de ani, dar s-a împărtăşit de umbla pe ape. Împărtăşania ca automatizare este un mare pericol. Am auzit că fac preoţii, dar şi ierarhii împărtăşanie fără spovedanie, acest fapt este un mare pericol. Adică te spovedeşti o dată şi te împărtăşeşti o săptămână. Foarte mare pericol! Sfântul Ioan Gură de Aur zice în Cuvântarea de la Paşti, că „toţi să vină, dar nu fără spovedanie”. Spovedania este pentru mine mare valoare. Spovada este mare virtute, să spui preotului prostia ta, pentru că scade din mândrie. Din mândrie nu vor mulţi să se spovedească, socotind că sunt vrednici de Împărtăşanie fără spovedanie. Am fost şi voi fi contrar la lucrul acesta.

Credeţi că este suficient cât face Biserica Ortodoxă prin slujitorii ei, prin preoţi şi arhierei pentru salvarea, călăuzirea şi întărirea creştinilor ortodocşi?

Dacă ecumenismul este astăzi la modă, trebuie ţinut cont de adevărul de credinţă ortodox. Dacă în ecumenism se cedă credinţa atunci este grav. Întâi se apără credinţa şi apoi prietenia.

Credeţi că noul Patriarh, PF Daniel, va deschide un nou capitol al BOR?

Eu sunt de părere că nu numai patriarhul este acela care contribuie la schimbare în biserică, ci cei din jurul acestuia cu care lucrează şi mă refer la cei apropiaţi. Acest lucru este foarte principal.

Putem vorbi despre o biserică ortodoxă europeană?

Poate că e mai greu. Există neînţelegeri încă între bisericile ortodoxe. Ar trebui să existe o unitate de prietenie, de frăţietate. De exemplu, la români, ruşi şi greci, frăţietatea lipseşte.

Este grea viaţa unui arhiereu?

Foarte grea, dacă este conştiincios. Eu am avut 600 de parohii, unde erau diferite probleme cu preoţii, cântăreţii sau credincioşii. Mereu aveam reclamaţii şi de aceea mi-a fost greu să îi împac pe toţi, dar aveam nădejdea la Dumnezeu mai mare, decât la oameni.

Cum vi s-au părut anii de libertate, de după revoluţie?

Anii de după revoluţie au fost ani în care fiecare îşi căutau interese personale de multe ori. Comuniştii au fost cu măsură şi lipsuri, dar acum au apărut diferenţieri clare între săraci şi bogaţi, unii fiind prea bogaţi, iar alţii prea săraci. Libertatea nu este folosită bine de către oameni, ci doar în interes personal.

Ce vă doriţi acum la cei 81 de ani împliniţi şi binecuvântaţi de Dumnezeu?

Îi mulţumesc lui Dumnezeu că sunt aşa cum sunt şi că pot să meditez mai mult. Dacă eram sănătos nu aveam astâmpăr şi alergam într-o parte şi alta. Acum am timp şi meditez la trecut şi trăiesc prezentul pentru viaţa veşnică. Socotesc că este bună starea în care sunt şi pot medita adânc, lucru pe care nu îl puteam face când eram arhiereu, fiindcă aveam prea multă activitate.

Vă mulţumim Prea Sfinţia Voastră şi îl rugăm pe Părintele nostru ceresc, Bunul Dumnezeu, să vă dea multă sănătate şi putere să ne mai împărtăşiţi din cuvântul dumneavoastră.

De-o fi cu putinţă, să ne ajute Dumnezeu, că gânduri bune mai am.

Întru Mulţi Ani, Prea Sfinţite Părinte!

(Articol publicat în ziarul Credinţa Străbună, în luna octombrie, 2007)

Acest articol a post publicat în Interviuri. Salvaţi ca şi semn de carte legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ping: Adresa Ping-ului.

2 Comentarii

  1. carcu crina
    Publicat octombrie 31, 2011 la 7:05 pm | Legătură permanentă

    doresc sa primesc diferite aricole pe teme religioase, sunt prof de religie
     din bistrita , am terminat facultatea de teologie la cluj si stau in oradea, va multumesc.

    • Publicat octombrie 31, 2011 la 11:59 pm | Legătură permanentă

      Articole religioase găsiți în rubrica Actualitate. Cel mai potrivit ar fi pentru Dvs. sa căutați pe crestinortodox.ro. Mulțumesc de vizită.

Publicaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi niciodată publicată sau redistribuită. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

*
*

Puteţi folosi următoarele etichete şi atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>