Iul
30

Creaţia literară a obiceiurilor secăşene

classid="clsid:38481807-CA0E-42D2-BF39-B33AF135CC4D" id=ieooui>

Vă rugăm, în continuare, domnule profesor Ioan Popa, să vă axaţi asupra creaţiei literare a obiceiurilor din ţinutul secăşean.

 Încercăm acum să ne oprim asupra creaţiei literare care însoţeşte acest obicei şi a creaţiei muzicale, bineînţeles. Partea muzicală o vom ilustra la vremea ei, cu piesele specifice momentului prezentat, oprindu-mă pentru început la creaţiile care însoţesc momentele însemnate ale nunţii. Aşa, de pildă, ar fi acele cântece ale miresii. În vremea de mai demult, miresii i se spunea goghie[1]. În descinderile noastre în teren am descoperit nu mai puţin de opt variante ale goghiei, unele dintre ele le-am dat într-o carte, ce am scos-o cu un prieten, profesor de muzică la Mediaş, Ioan Sârbu, în „Ia-ţi, mireasă, ziua bună”, apărută prin 1972. nuntaşiCa profesor de muzică, el a alcătuit partitura muzicală, fiind transpuse pe note melodiile respective. Raportat la conţinut şi la melodie, am constat că am găsit cam opt variante ale acestei creaţii. Este un cântec pătrunzător, fiind cântat pe întreaga durată a pregătirii miresii, pentru a merge la cununie. Cât timp i se aşază cununa pe cap, cât se găteşte propriu-zis mireasa, fetele din jur, nevestele tinere care săvârşesc acest act, îi cântă acest cântec:

               „Ia-ţi tu, goghio, ziua bună
               De la tată, de la mumă
               De la fraţi, de la surori,
               De la grădina cu flori;
               De la fir de lămâiţă,
               De la fete din uliţă;
               De la fir de busuioc,
               De la feciori de la joc.”

 sau

            „-Ziua bună, maica mea,
           Apă rece nu-i mai bea
           Adusă de mâna mea!
          Făr’ îi bea la săptămână
          Adusă de altă mână!”

 Oricum, cântecele care însoţeau actul pregătitor al miresei, aveau darul să stârnească jale, tristeţe, durere, mireasa devenind spăşită, pătrunsă de momentul respectiv. Se vărsau lacrimi, era un moment destul de gingaş al nunţii, de altfel e şi normal să fie aşa căci fata îşi părăsea casa şi se muta, după cum spunea undeva Marin Buga, „la alte curţi, la părinţi necunoscuţi”. Bănuiesc că nu prea simplu este lucrul acesta, dovadă fiind cântecele de înstrăinare, pe care le-am găsit şi în culegerea lui Nicolae Pauleti, notate pe la 1838, unde se vede că de când e lumea, momentul acesta a pătruns şi a îngrijorat pe fată. A o da pe fată în sat străin era un lucru dureros, iar pe alocuri chiar o tragedie.

             Nu ţi-am zis, măicuţă, bine,
            Să ţii zile pentru mine.
            Să mă dai în sat cu tine?
            Maică zile n-ai ţinut
            Şi pe mine m-ai vândut
            Şi eu dealul l-am trecut
            Trecui dealul cu schinii[2],
            În satul cu străinii.
            Trecui dealul cu schini verzi,
            De numai la an mă vezi.”

            Şi celelalte cântece erau dureroase. Pelinul era simbolul acestei dureri, al acestei înstrăinări, al amarului, dusă fiind în casa străină. Alaiul nunţiiErau apoi strigături adresate soacrei, socrului, cu bâta care e la grindă-n casă şi care o aştepta pe tânăra venită în casa lor de noră, iar dacă aceasta nu se încadra în disciplina şi-n rigorile ce erau statuate în casa lor, aveau ac de biata fată.

Cântecul goghiei însoţea actul pregătirii miresei pentru cununie. Tot la creaţia literară, care însoţeşte acest obicei, apar şi alte cântece, tot cu conţinut dureros. De pildă:

               „Copilă din doi părinţi,
              La ce focu te măriţi?
              Măritatu’ nu-i de-o zi,
             Copilă, -i pân’ vei trăi!
             Măritatu’ nu-i de-o noapte
             Copilă, -i până la moarte!”
 
sau:
            „Roagă-ţi, goghie, cununa
            S-o roage pe maică-ta
            Pe tine să nu te dea
            Peste munţi în alte curţi
            La părinţi necunoscuţi,”
 
continuând cu momentul tot mai apăsător, când i se aşeza cununa pe cap:
 
            „Dragă de cunună verde,
            Să ştiu că te fac pe bine
            Te-aş tot face până mâine.
            Să ştiu că te fac pe rău
            Te-aş ţâpa[3] într-un pârâu
            Şi te-aş călca în picioare
            De n-ar rămâne-o floare.”
 

Ziceam, mai înainte, de motivul căprioarei şi voi selecta câteva din versurile acestei oraţii. Tânărul care:

            „De dimineaţă s-a sculat,
            Pe ochi negri s-a spălat,
            Pe cal a încălecat
            Şi la vânătoare a plecat,”
 

dând de o urmă de căprioară, colindă:

           „Dealurile cu viile,
           Şesurile cu grânele,
           Câmpii cu florile,”

 până ce ajunge, „înaintea acestei porţi”, care era ferecată, adresându-se cetei miresei:

         „Deschideţi poarta să intrăm
         Căprioara s-o căutăm!
         S-o ducem într-a noastră-mpărăţie
         Craiului nostru ca soţie!”
 

În vreme ce vornicul miresei îi răspundea:

        „Credem c-aţi venit pe drum,
        Că sunteţi plini de praf şi fum,
       Dar să nu fiţi pe noi mânioşi
       Că nu vă putem da ca soţie
       Fata din a noastră-mpărăţie.”

 În dispută, poate să intervină şi alţii din ceata craiului:

            „De ce staţi aici adunaţi
            Toţi cu chimeşi[4] de fuior
            Ori de noi v-a fost dor?”

             Nerecunoscând ceata craiului sau a mirelui, celălalt îi răspunde că până când nu arată dreptate scrisă, nu orice vorbă poate fi luată în seamă, ajungându-se până la urmă la o înţelegere:

            „Şi vă dăm acum de veste
            Că mireasa la noi este.
            La noi e tânăra căprioară
            A ta, mire, soţioară.”

 După săvârşirea mai multor acte, care puneau la încercare răbdarea cetei mirelui, i se aducea mireasa şi iarăşi cu strigătură:

            „Foaie verde, foi mărunte,
            Sloboziţi-ne în curte,
            Că suntem oameni de frunte.”

şi se dădea drumul cetei mirelui în curtea miresei.

           Alaiul mirelui Din oraţia de vornicie, din cuvântul vornicului, iarăşi am selectat unele versuri, fragmente care sunt edificatoare. Ele sunt cunoscute de altfel, fiecare loc adaptându-şi într-un anume fel această creaţie:

           „Se grăieşte cuvântul lui Dumnezeu
          La tânăra noastră mireasă care:
          De dimineaţă s-a sculat,
          Pe faţă s-a spălat
          Şi din gur-a cuvântat:
          – Dragii mei părinţi,
         Vedeţi bine că mi-a sosit ziua şi ceasul de căsătorie.
         Vă mulţumesc că:
         De mică m-aţi crescut
         Şi de foc m-aţi ferit
         Iar, dacă cu ceva v-am greşit
         C-am fost tânără de zile
         Şi iute de fire,
         Vă rog să mă iertaţi,
         Să-mi daţi cale albă şi frumoasă
         Să mă duc sănătoasă
         Să mă-mpreun cu soţul
         Din ziua şi ceasul de acuma.”

             Cam asemenea lucruri se petrec şi la casa mirelui, prin vornicit luându-se rămas bun, se cere cuvânt de iertare din partea părinţilor, fraţilor, a rudelor şi a prietenilor. După ce toate erau convenite se pornea carul cu alaiul spre biserică, spre cununie:

         „Mână, bade, boii tare
         S-ajungem în sat cu soare
        Ca să vadă oamenii
        Pentru cin’ batem boii.”

             Dar creaţia cea mai puternică, cea mai viguros manifestată, cea mai cu pregnanţă întâlnită în cadrul obiceiului de nuntă este strigătura. Ea este cea care înfloreşte cel mai puternic şi care şi astăzi se manifestă cu toată tăria. Sunt strigături care însoţesc anumite momente, care se strigă la joc, sunt strigături care aduc hazul, farmecul, râsul, strigături ironice, batjocoritoare în unele momente şi care s-au dovedit a fi de o isteţime deosebită. De aceea,  chiar şi astăzi strigătura încă se manifestă în toată plenitudinea ei. Se strigă când nunta se întoarce de la biserică şi în faţa sălii unde urmează petrecerea, acolo fiind un moment anume rezervat strigăturilor. Steagul de nuntăStrigă cei din alaiul nunţii, strigă cei care aşteaptă nunta şi se intră într-un dialog de un farmec aparte, care aduce momente hazlii, alteori ducând la blocaje şi lumea face iarăşi haz, de astă dată de necaz. Una peste alta, strigătura este în plină floare. Este una dintre creaţiile, manifestările care mai există, pentru că nunta de astăzi, dacă mi-ar fi permisă o comparaţie, şi obiceiurile, în general, par nişte rezumate palide făcute de un elev mediocru unor lecturi de un farmec deosebit. Lectura, cu farmecul ei, este ceea ce a fost odată, este rânduiala tradiţională, iar rezumatul palid, făcut de un elev mediocru, reprezintă modul în care se manifestă astăzi obiceiurile. Totuşi, strigătura se menţine astăzi, aducând în prim plan oameni, rânduieli, fapte, preamăresc personajele nunţii, alteori ajung la uşoare „înţepături” la adresa cuiva, mai ales a naşilor. De pildă, se zice:

         „Nunule, cu nuna ta
         Ai putea tot cununa
        De acum până la toamnă
       C-ai o fină ca o doamnă.”
 

Sau pentru mireasă:

        „Ce mireasă avem noi
       Nu ne-o dăm pe patru boi,
       Nici pe şase, nici pe opt,
       Nici pe satu’ ăsta tot!”

 La adresa socăciţei[5]:

         „Socăciţă, să trăieşti
        C-ai făcut mâncări domneşti!
       Le-ai sărat, le-ai chipărat[6]
       Şi pe toţi ne-ai săturat!”

 Pentru lăutari:

       „Zi-i, ţigane, cum îţi spui
      Dacă nu, pune-o de cui!”

             Dacă mireasa îşi avea creaţia ei muzical-literară, respectiv cântecul goghiei, aş putea spune că foarte puţin se cunoaşte o creaţie de acest gen adresată mirelui. În acest sens, am găsit la Alămor un cântec al mirelui, aşa cum are el, mirele, în părţile Olteniei, în vreme ce se rade şi se pregăteşte de nuntă, cântat de muzicanţii tocmiţi. La noi, în Ardeal, acest cântec se întâlneşte mai puţin. La Alămor, el suna aşa:

         „La fântână la Luncet
        Unde curge apa-ncet,
        Toţi caii beau şi mănâncă
        Numai calul mirelui
        Nici nu bea, nici nu mănâncă
        Făr’ nechează să se ducă.”

Pus pe melodie, şi aceasta pătrunzătoare, iacătă, se creează şi aici atmosferă.

Manifestare sincretică, născută din cântec şi strigătura, din joc şi acte rituale, nunta este prin frumuseţea şi coloritul ei, un obicei important al vieţii care, tocmai de aceea, antrenează întreaga comunitate.

 


[1] goghie(reg.) – mireasă

[2] Schini(reg.) – spini

[3] (a)ţâpa (reg.) – a arunca

[4] Chimeşă(reg.) – cămaşă din in sau cânepă

[5] Socăciţă(înv.) – bucătăreasă

[6] Chipărat (reg.)– piperat, condimentat cu piper

Acest articol a post publicat în Spiritualitatea Tării Secaşelor şi etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvaţi ca şi semn de carte legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ping: Adresa Ping-ului.

Publicaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi niciodată publicată sau redistribuită. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

*
*

Puteţi folosi următoarele etichete şi atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>