Iul
25

Obiceiuri populare specifice Ţării Secaşelor

classid="clsid:38481807-CA0E-42D2-BF39-B33AF135CC4D" id=ieooui>

Vă rugăm să reliefaţi, domnule profesor Ioan Popa, obiceiurile specifice din ţinutul Dumneavoastră drag, al Ţării Secaşelor.

 Obiceiurile care s-au perpetuat aici aveau unele note aparte, care diferenţiau această Ţară de alte zone folclorice. Este un obicei întâlnit în sud-estul transilvan, dar manifestându-se cu precădere în această zonă.Este vorba despre Bute, un obicei atât de riguros organizat, atât de bine pregătit şi cu o desfăşurare atât de impresionantă, încât întreaga colectivitate, întreaga obşte a satului era antrenată, mic cu mare fiind prins în acest obicei, cu desfăşurarea propriu-zisă din seara de colindat a Crăciunului şi până după Bobotează. Toate sărbătorile Crăciunului şi ale Anului Nou erau cuprinse în acest obicei sau erau dominate de el. Pregătirile pentru acest obicei începeau cu prinderea postului Crăciunului, cu strângerea vinului, cu pregătirea colindelor. Nu era chiar atât de simplu, fiindcă se cânta antifonic, atunci când intrau în casa gospodarului nu se puteau face de minune, erau şi fete care urmau să participe la butea lor, fete care erau în prag de măritiş. Era un adevărat teatru popular, se cerea bine pregătit tot rolul, ca să nu mai vorbesc de colăcar, care cerea darurile şi acesta trebuind să dea dovadă de nişte calităţi cu adevărat actoriceşti. De aceea, întreg postul Crăciunului era ocupat cu pregătirea obiceiului. Şi tot aşa, jocul pe piţulă, adică pe bani. Erau pregătiţi nişte jucători deosebiţi, ca, la venirea fetelor la butea lor, să le joace, să le facă să se simtă bine, pentru că era mare concurenţă, fiindcă se organizau 3-4 buţi într-un sat. Butea micaÎntr-o generaţie erau 60-70 de feciori şi fete, născuţi într-un an, aşa încât nu era indiferent dacă la butea lor veneau fete frumoase sau nu, fete cu nume bun sau nu. Şi ca să le atragă, jucătorii pe piţulă trebuia să ia fetele în primire de cum le vedeau că intră, să le facă să se simtă bine, astfel încât, a doua zi, ele să li se alăture din nou la petrecerea cea mare, ce ţinea două săptămâni. Era o adevărată concurenţă într-ale plăcerilor, dar plăceri bine rânduite, în desăvârşită moralitate. V-aş mai zice că Butea nu avea legi scrise, nu se conducea după un anumit cod, ea se conducea după legi nescrise, după legi morale, legi ale firii. Dacă unul ieşea din disciplina obiceiului era mare pedeapsă pe capul lui. De pildă, la Doştat, îl agăţau de picioare şi îl ridicau pe scripete cu capul jos la grindă; sau, la Şpring, în dimineaţa de Crăciun, mergeau la biserică, iar în urma lor mergea gazda cu un bici şi care se vedea a nu respecta disciplina obiceiului, primea pocnituri de bici. Nu era durerea atât de mare, pe cât era ruşinea, cel atins cu biciul simţindu-se umilit în faţa comunităţii, a satului, a buţii. Nu era chiar simplă desfăşurarea, organizarea obiceiului. Totul se petrecea într-o disciplină deosebită, mergându-se după regulile acestea ale bunei moralităţi. De altfel, gazda, dacă nu proba şi ea calităţi morale deosebite nu putea fi aleasă ca gazdă. Întotdeauna ea se alegea dintre bunii gospodari, care probau calităţi morale sănătoase, cu influenţă şi putere asupra feciorilor şi fetelor care le treceau pragul. Alegerea gazdei era un act de moralitate, de obicei, ea realizându-se prin vot deschis. Nu era prin vot secret, în schimb cel ce conducea Butea, pe toată vremea desfăşurării ei, trebuia să dea dovadă de integritate morală, să aibă prestanţă în faţa lor, cuvântul lui să fie cuvânt, iar ceilalţi să îl asculte până la „ultima suflare”. Faptul că trebuia pregătite colindele nu era o treabă chiar uşoară, fiindcă trebuiau interpretate antifonic, ca la Roşia, de pildă, după cum arătam şi mai înainte, ori pe neamuri, ca la Doştat. Să ştie pentru fiecare neam colinda specifică.. În casa în care intrau, trebuia să ştie din ce neam face parte. De exemplu, dacă erau din neamul lui Avram, colindau atunci Colinda lui Avram, din neamul lui nu ştiu cine, colindau colinda neamului respectiv. Feciori simpli, ştiutori nu de prea multă carte, trebuiau să răspundă unor nevoi sociale, nevoi din viaţa colectivităţii. În cea mai mare parte era Colinda Judelui, care se colinda în seara de colindat mai prin toate satele. Colindele acestea nu era prea simplu nici de învăţat, nici de interpretat. Este la Roşia de Secaş o creaţie „Pe sub meri şi pe sub peri”, drept colindă a Buţii, care e tare dificil de interpretat. Acum la noi nu se mai organizează, de la al doilea război mondial încoace,  pentru că preotul de atunci Onoriu, iertat să fie!, ca fiu al satului, văzând durerea şi jertfa cerută de război, adică 43 de fii ai satului lăsându-şi oasele prin pământ străin, a considerat că nu mai este cazul să se organizeze petreceri pentru un timp. Obiceiul s-a oprit, însă au venit alte vremuri şi noi le ştim, mai potrivnice obiceiurilor noastre româneşti, comunismul îngrădind manifestările acestea spirituale, iar obiceiul nu s-a mai reluat şi s-a pierdut. Eu l-am repus în scenă, adică l-am revalorificat dar în viaţa de toate zilele nu s-a mai întâmplat asta. L-am filmat cu Televiziunea Română prin anii 1970-1971. Păcat că nu am mai putut recupera documentarul, alături de „Cununa de la seceriş”, fiind printre primele documentare realizate atunci. Dăduse Ceauşescu o poruncă să se topească cea mai mare parte a filmelor documentare, pentru ca din peliculă să se recupereze argintul. Şi când am fost la televiziune să le ridicăm, am găsit într-un registru inventar, la Observaţii notat, ca fiind topite potrivit unui anumit ordin… şi-aşa s-au topit valorile. Filmele fuseseră realizate de Costel Martiniuc, priceputul om de televiziune. Iertat să fie şi el! Ca să mă consoleze,Costel Martiniuc mi-a povestit că au pierit materiale, documentare cu oameni mari, cu actori mari, oameni de ştiinţă deosebiţi, valoroşi, pe care pierind, nu mai are cine le reface. Pe mine m-a durut că ne-am trudit, colectivitatea satului a pus atâta suflet până le-a realizat, aşa cum au fost ele la vremea lor, cu creaţia lor, cu portul, cu toată rânduiala. S-au dat pe post, iar ca o paranteză, în 14 februarie 1971, eu am participat la o emisiune de folclor, un concurs cu Gheorghe Roşoga, Unu din doi se chema, şi în cadrul acelei emisiuni s-a difuzat şi acest film documentar. Păcatul este că mai departe, documentarul nu s-a mai păstrat. Dacă l-am fi avut era cu siguranţă o zestre valoroasă. În mare parte, eu am păstrat casete audio-video cu ceea ce s-a realizat la noi şi le păstrez la loc sfânt, pentru cei ce vor veni, probabil stârnind mai întâi curiozitatea, iar dacă cineva se va implica şi mai mult asupra lor, va vedea că acolo sunt depozitate nişte valori.

Ţara Secaşelor este pătrunsă de o puternică spiritualitate şi ea se manifestă în obiceiurile de peste an, dar se manifestă şi în lirica şi epica propriu-zisă. M-aş opri mai înainte la o clasificare a obiceiurilor din raţiuni metodologice pentru a le trata mai uşor, mai sistematic. Am folosit, de regulă, în tratarea obiceiurilor, în analiza şi prezentarea lor, o clasificare făcută de Ernest Bernea, cu ani mulţi în urmă, potrivit căreia el ar clasifica obiceiurile în obiceiuri ale ciclului calendaristic sau comemorativ, obiceiuri ale ciclului familial şi cele ale ciclului muncii. Celor dintâi le aparţin obiceiurile de iarnă, ele având o manifestare mai puternică, mai pregnantă în viaţa colectivităţilor din Ţara Secaşelor, cu colinda şi colindatul lor. S-ar cuveni să începem cu acestea să le prezentăm, să le analizăm şi să vedem ce au ele aparte în coloritul lor.

Aş spune că între obiceiurile Ţării Secaşelor, cu manifestare pregnantă, deşi nu este specifică numai ei, este, pentru obiceiurile de iarnă, Butea, un obicei cu desfăşurare riguroasă, cu organizare deosebită, cu un ceremonial deosebit, cu reguli potrivit cărora se petrecea totul.

Şi tot aşa, specific locurilor de aici, este şi un alt obicei, mai puţin ştiut în alte părţi, şi anume Prinderea verilor şi a văruţelor. Acest lucru se petrece în comunitatea copiilor, în rândul adolescenţilor mai bine zis (10-14 ani), în ziua de Sântoader (la începutul primăverii, deci), când se prindeau veri şi văruţe. E de înţeles că nu e vorba de legături de sânge, e vorba de nişte legături de ordin moral care se stabileau şi se statorniceau pentru tot restul vieţii, prinzându-se veri şi văruţe. În această zi, copiii se strângeau la una dintre gazde, cu grădină, de regulă, cu pomi, unde se făceau pregătirile prealabile pentru derularea întregului ceremonial. Copiii însoţiţi de mame veneau cu colăcei pregătiţi, cu grâu fiert, ştiut fiind că la Sântoader se fierbe grâu, cu scoverzi, cu alte bunătăţi, însă mai importanţi erau colăceii. Cu aceştia veneau în grădină, îi atârnau de crengile pomului, a merilor, de obicei, prinzându-se de mână în jurul pomului şi recitând versurile:

„Eu văr, tu văr,
Pân’ la fir de calapăr
Eu văruţă, tu văruţă,
Pân la cap de năfrămuţă”.

             

               Scuturând pomul, colăceii cădeau, iar copiii îi culegeau, apoi îi rupeau pe din două, pentru unul jumătate, pentru celălalt, cealaltă jumătate şi, mâncând laolaltă, se socoteau veri şi văruţe pentru tot restul vieţii. Se stabileau nişte legături înafara celor de sânge, cu o tărie şi o trăinicie deosebită. Obiceiul se manifestă sporadic, nu peste tot în Ţara Secaşelor, întâlnit fiind la Ludoş, Draşov, mai ales pe Secaşul Mare, prin Secaşul Mic manifestându-se, însă, mai slab.

Tot un obicei specific, în Ţara Secaşelor, iarăşi întâlnit doar pe alocuri, este Boul înstruţat. Acest obicei a fost studiat la vremea lui de profesorul Gheorghe Pavelescu, de la Sibiu, şi l-a întâlnit mai întâi la Topârcea. Mai târziu, l-a semnalat, şi l-am găsit şi noi, şi la Cergăul Mic. Este un obicei care se derulează în plină vară la Sânziene, când vegetaţia este la apogeu şi câmpul încărcat cu roade. Mai pe urmă încep recoltările, golindu-se câmpul şi simţindu-se aerul răcoros care duce către toamnă. În preziua Sânzienelor, de 24 iunie, grupuri de fete şi feciori pregătesc boul care să fie dus prin sat, pe la casele gospodarilor. El păştea toată noaptea ca să fie cât se poate de arătos. Se alegea boul cel mai frumos din sat, care se spăla, se curăţa, se pregătea. Dimineaţa se împodobea cu covoare, panglici de tot felul, şi cu acestea umblau grupuri de fete şi feciori pe la casele gospodarilor. Era un cult al vegetaţiei, semnificaţia acestuia tocmai asta fiind, belşug, bogăţie, în toate ale câmpului şi ale vegetaţiei. Gazdele îi cinsteau cu un pahar de băutură, cu alte daruri şi petrecerea continua. La Obreja, ar fi de semnalat, sporadic, obiceiul Cununa soarelui, închinată acestor vremuri de apogeu, ce aparţin soarelui, ştiut fiind că acum suntem la vremea solstiţiului de vară.

În continuare vom vorbi despre obiceiurile ciclului familial, despre căsătorie, nuntă şi moarte. Despre cel din urmă îmi vine greu a vorbi, dar n-avem ce face că provine din ciclul vieţii, al colectivităţii şi va fi nevoie să abordăm şi acest aspect. Întorcându-ne la căsătorie şi nuntă, este de spus că nunta este manifestarea cea mai pregnantă în viaţa unei colectivităţi, că ea este actul social de cea mai mare însemnătate, după cum spunea şi Elena Sevastos, în veacul celălalt, al XIX –lea, pe sfârşit, şi că ea cuprinde întreaga colectivitate, manifestându-se la fel la toate neamurile pământului. Este momentul cel mai important din viaţa omului şi ca atare colectivitatea i-a acordat toată atenţia. Ca peste tot, nunta începe cu etapa pregătirilor, care de asemenea antrenează o mare parte din colectivitate, atât în pregătirea bucatelor, ca şi a obiectelor rituale. Este perioada în care se caută să se antreneze lume cât mai multă, cât mai bună, cât mai frumoasă, în aşa fel încât, evenimentul să se pregătească şi să decurgă după cum se cuvine. Pregătirile se manifestă sau încep într-un anume fel, din seara de Ajun a Anului Nou. Acolo, la noi, în Ţara Secaşelor, altfel se manifestă acest lucru decât în alte părţi, organizându-se vrăjitul. În seara aceea, fetele se strâng în grup( 8-10 fete) în casă la una dintre ele spre a-şi ghici ursita şi se apucă să îşi vrăjească. Pe o faţă de masă, se aştern mai multe farfurii, toate însă cu gura în jos, fiecare dintre ele acoperind un obiect, un piaptăn, o oglindă, cărbune, fiecare având semnificaţia lui. Dacă, de pildă, fata ridicând farfuria găseşte sub ea un piaptăn, înseamnă că viitorul soţ ar fi un om colţat, dacă ar găsi o oglindă, înseamnă că acesta ar fi un om fălos, dacă găseşte pâine, e un om bogat, dacă găseşte un cărbune, este un om tuciuriu, iar dacă găseşte un ban, înseamnă că acesta ar fi un bărbat bogat. Fiecare încerca să îşi afle viitorul. Sigur, pentru unele era mânie, supărare, iar pentru altele era bucurie, satisfacţie. Oricum, cât se împlinea din asta, Dumnezeu ştie. Pentru ele era un prilej de distracţie, de alinare oarecum a gândurilor care frământă fata înaintea măritatului. Toţi am trecut prin asemenea lucruri, nu putem opri asemenea frământări, răscolesc suflete şi nu este chiar uşoară vremea aceasta care premerge peţitul şi mai ales căsătoria. Este o povară care se stinge şi devine o povară dulce, împlinindu-se, în mare parte, ceea ce ursitoarele  spuneau la vremea ursitului.

Ziceam noi că este o perioadă de pregătire, este o perioadă în care se pregătesc înainte de toate bucatele, obiectele rituale, tot ceea ce fac din nuntă un spectacol de o grandoare deosebită. Acolo la nuntă, între obiectele rituale, la loc de frunte stă steagul, reprezentând ceata mirelui. Este de precizat că personajele acestea ar putea alcătui chiar un scenariu, în care se înfruntă două tabere, a mirelui şi a miresei. E dificil oleacă să prezentăm în mod coerent desfăşurarea, pentru că sunt acte care în anumite părţi se petrec, iar în alte părţi, nu. Sunt rituri de iniţiere sau de trecere care într-o parte sunt, în altele, ba. Se fac transferuri de asemenea acte.. Vorbeam despre pregătirea steagului, ca semn al cetei mirelui. El se găteşte de către nănaş (de naş). Pe vremea copilăriei mele steagul era pus sâmbătă seara în poarta naşului ca să se vestească că de acolo porneşte o nuntă, respectiv naşul fiind acela care dădea tonul nunţii, pentru că de la casa lui se pleca la mire. După vornicitul mirelui se pleca să se ia mireasa de la casa ei. După ce şi aceasta era vornicită şi toate erau săvârşite acolo, plecau apoi la cununie, la biserică. Să ne întoarcem. Steagul de nuntă de pe SecaşeSteagul acesta era făcut din covoare, din ştergare, năfrămi[1], panglici, toate fiind înşirate pe un băţ de brad, deoarece acesta era drept. Se punea în vârful lui un buchet de busuioc şi un clopoţel. Acesta vestea pornirea nunţii. Feciorul, care purta steagul pe toată durata desfăşurării rânduielilor, trebuia să fie chipeş, bun jucător, pentru că până se făcea cununia în biserică afară se juca. Lumea nu aştepta pe degeaba şi era atunci prilej de desfătare, oamenii desfăşurându-se acolo în voie, fiindcă se juca fără să se plătească. De regulă, la noi, fac o paranteză, se organiza duminica şi în sărbători jocul satului, în casa unui gospodar şi, mai târziu, la căminul cultural. Însă, intrarea se făcea contracost, fiindcă  ceteraşii trebuiau plătiţi şi, de asemenea, şi alte cheltuieli care apăreau. Ori acum la biserică nu trebuia plătit nimănui. Noi aveam acolo un loc, mai jos de biserică şi în vremea cununiei în biserică, se încingea un joc nemaipomenit. Veneau şi oameni dinafara nunţii, nu doar nuntaşii şi, vă spun, era de un farmec aparte momentul acesta de la nuntă sau de la ospăţ. De aceea, ziceam eu, că cel ce purta steagul trebuia să fie un bun jucător, un fecior chipeş, pentru că nu oricine era în stare să îl poarte pe umăr jucând. Mai ales, cum învârtita noastră de pe Secaş, cu deosebire cea de la Roşia, are un specific al ei, nişte paşi sincopaţi, cu o desfăşurare aparte, nu oricine se putea declara un bun jucător, nu oricine era în stare să ducă aşa cum trebuie jocul, darămite să mai aibă şi steagul pe umeri, care nu era chiar uşor de purtat. Steagul acesta reprezenta ceata mirelui, după cum spuneam. Şi ceata miresei îşi avea obiectul ritual, numit huţoi, el fiind purtat de una dintre apropiatele fetei şi care urma, în alai, îndată miresei. Fata trebuia să fie tot o femeie mai aleasă şi pe deasupra o bună strigătoare. Adică, atunci când ospăţul era primit, după ce se întorcea de la cununie, în uşă erau câteva femei care strigau şi primeau tânăra pereche, stropindu-i cu apă, cu boabe de grâu, semne ale fertilităţii, belşugului, şi cu urări de bine tinerilor, proaspăt cununaţi. Din ceata miresei atunci trebuia să răspundă cineva şi cea care răspundea mai întâi era această huţoaie, cerându-se să fie o bună ştiutoare a strigăturilor. Că, uneori, se pregăteau strigările, femeia îşi învăţa strigarea, însă când era acolo, săraca, se bloca, spre deliciul mulţimii. Nu şi al ei, vă daţi seama. Şi de se bloca cu totul, greu putea să o mai ia de la capăt. De aceea, vedeţi, se cereau asemenea calităţi şi, mai ales, prezenţă de spirit, ca să reziste încercărilor acestui moment. Fiecare sat îşi avea una sau mai multe femei pricepute a face strigături. Nu oricine era în stare să facă aşa ceva, nu oricine poate să improvizeze ca să surprindă chipul mirelui, al miresei, al nănaşilor şi nuntaşilor, şi atunci trebuia un pic de pricepere. De pildă, la noi în sat, Cristina Burnete, care a fost învăţătoare, acum fiind pensionată, este cea care face strigăturile sau cântăturile şi verşurile pentru mort. Ea se pricepe foarte bine la lucrurile acestea şi satul o caută ca să i le pregătească. Cu ele pregătite reuşesc să reziste momentului respectiv, deşi uneori o mai şi sfeclesc.

Să revenim, huţoiul, ca simbol al cetei miresei, era alcătuit dintr-o creangă de brad, împodobită la rândul ei cu tot felul de panglici, pe vremuri mai mult din hârtie creponată. Erau scumpe celelalte, cine îşi permitea să cumpere „frunze”, cum le ziceau pe la noi în vremea aceea! O hârtie creponată, cu nişte fâşii din ea, era mai la îndemână şi huţoiul era gata. Din partea nănaşilor vine un alt obiect ritual, mărul. La vremea de atunci se împodobea şi se încărcau tot felul de roade sau bunătăţi cu care se ajungea la biserică, aici toate fiind deşertate pentru preot. Era un aspect al atenţiei, al grijii care exista pentru biserică. În măr se aşeza un pui tăiat, nuci, mere, covrigei şi alte bunătăţi, care erau purtate de un om anume după stegar. Sunt o mulţime de rituri, o mulţime de acte, care marchează momente importante ale nunţii. Am întâlnit, de pildă, şi aici colacul. obicei de nuntă pe SecaşeEl este un obiect ritual omniprezent, fiind întâlnit la bute, nuntă şi la înmormântare, la cununa de la seceriş, cam peste tot, reprezentând bogăţia, fertilitatea, belşugul şi roada pământului. Am întâlnit, iarăşi, la Secăşel, un ritual de transfer al datoriilor, al atribuţiilor mirilor către apropiaţii săi, către ceata sa. La intrarea în curtea miresii li se dădea tinerilor să frângă un colac uscat. Era o încercare a bărbăţiei mirelui, săvârşită prin transfer de către ceata sa. La noi, tot ca semn de bărbăţie, era pus tot un fecior din ceata mirelui să spargă o oală aşezată în vârful unei prăjini înalte, în oala aceea fiind închis un porumbel, iar pe fundul oalei era cenuşă. Şi-atunci, cu un par, unul din ceata mirelui era dator să se înalţe, să se caţere pe acea prăjină atât cât se poate sau cum ştia el, să ajungă, să spargă oala şi să elibereze porumbelul captiv. Acest moment se împletea cu hazul, fiindcă toţi cei prezenţi aşteptau cu gura căscată să vadă când porumbelul îşi va lua zborul şi în vremea aceasta cenuşa din oală pornea toată peste nuntaşi. După pregătirea steagului, a huţoiului şi a mărului, următorul obiect îl constituia borta miresei sau învălitoarea, obiecte ritualice întâlnite numai la noi. Se aşeza pe capul miresei un obiect care semăna cu o veacă de sită, de formă rotundă, pe care se puneau cârpe albe, într-un anume fel, cu buline şi bumbuşti[2] colorate. Era un semn distinctiv al acesteia cum şi la Secăşel am întâlnit pleta de lână. De când fata a fost cerută sau peţită, ea îşi aşeza această pletă de lână, atârnând de părul ei, purtând-o pe piept sau pe spate, ca semn că a ieşit din rândul fetelor, pregătindu-se să treacă în rândul nevestelor. Am mai întâlnit aici o legătură de chei, deci de vreme ce s-a făcut logodna, tânăra fată purta la brâu o legătură de chei. Era semn că fata începea să capete atribuţii din atribuţiile nevestei, din moment ce i se dau pe mână cheile casei, ale pivniţei şi aşa mai departe. La Cergău Mic, am găsit o sabie de lemn, care se purta la brâu în noaptea nunţii, pălării împodobite cu labe de raţă, de pui, acestea ducând mai degrabă la jocuri cu măşti, care se organizează în noaptea de priveghi sau la bute la vremea iernii.

Urmau chemările la nuntă. Chemătorii erau şi ei împărţiţi în două cete, în feciori şi fete tinere, feciorii chemând pe cei din ceata mirelui, iar fetele pe cele din ceata miresei. Se alegeau câteva care alcătuiau un grup de 10-12 persoane, care treceau pe la fetele şi feciorii satului, spre a-i pofti la nunta mirelui şi a miresei. La vremea aceea, eu vorbesc de nunta tradiţională şi de manifestarea acestor rânduieli, la vremea satului tradiţional, pentru că astfel ele au cam dispărut şi puţine din aceste acte şi ritualuri se mai întâlnesc. Grupul de 7-12 fete sau băieţi reprezenta puţin în raport cu tineretul colectivităţii de atunci. Ei treceau pe la casele fetelor şi a feciorilor şi îi poftea la nuntă. Era petrecere şi porneau cu mare veselie încă de sâmbătă seara. Nunta propriu-zisă începea duminica la amiază, când naşul dădea semnul de începere, trecând pe la casa mirelui, cu steagul în frunte, cu grupuri de cântăreţi, jucători, chiuitori şi ajungeau la casa mirelui. Conducătorul nunţii era vornicul, care era în fruntea alaiului, el trebuind să fie un om isteţ, să stabilească bine oraţiile de nuntă specifice, să fie în stare să dialogheze cu celălalt vornic al miresei, să fie în stare să treacă anumite probe şi să organizeze întregul ceremonial de la început până la sfârşi, capabil să ţină o nuntă în frâu. Se ştie cât este de dificil când nuntaşii consumă băutură, iar mulţimea trebuie ţinută sub control, vornicul având această putere şi prestanţă, pentru a potoli spiritele, spre a nu se face nunta de râs. A te face de ruşine într-o colectivitate era un lucru nemaipomenit de rău, de dureros. Chiar citeam mai deunăzi într-o carte a Veronicăi Oşorheian, închinată nunţii, că în rugăciunile lor, leşenii cereau înainte de toate: „nu ne lăsa Doamne să ne facem de ruşine”, abia pe urmă „fereşte-ne de apă, de foc, de duşmani, de oamenii cu zile a mână”[3].

Şi spune ea acolo „n-am citit nicăieri rugăciunea asta prin cărţi, dar o ştiam de la bunici”, că aduceau pe prim plan: „ajută-ne, Doamne, să nu ne facem de ruşine în ziua respectivă”. Mare lucru era în colectivitatea satului a te face sau a nu te face de ruşine. Atunci şi nunta, dacă se întâmplau lucruri nedorite, avea o pată mare, ruşine pe tinerii însurăţei. De aceea vornicului i se cereau calităţi deosebite, să fie în stare să strunească şi să dirijeze mulţimea spre ceea ce avea ca rost principal, nunta. Pornind spre casa miresei, ceata mirelui găseşte casa mirelui „încuiată”, în sensul că se trecea peste poartă o sucitură de paie, de fân sau o frânghie, care vestea trecerea oprită. Dincolo de sucitură era vornicul miresei. Între ei, se înfiripa un dialog, o dispută în sensul de a căpăta mireasa. Este bine ştiută din Descrierea Moldovei, a lui Dimitrie Cantemir, oraţia aceea care are motivul căprioarei. Tânărul plecat la vânat a ajuns la această casă, dând de urma unei căprioare, pe care a venit să o ia şi să o ducă în casa lui, tânăra căprioară nefiind alta decât mireasa, vânătorul tânăr fiind mirele. Şi la noi se manifestă şi se întâlneşte acest motiv într-o oraţie de nuntă foarte frumoasă, de la Păuca, de la imediata vecinătate a Roşiei, tot pe Secaşul nostru Mic. Ion Damian, un om la vremea aceea la vreo 62 de ani, dacă îmi aduc bine aminte, m-a impresionat prin oraţia pe care am găsit-o la el, construită pe acest binecunoscut motiv al căprioarei.

Revenind, apărea această dispută dintre cei doi vornici, drept răspuns din casă se aducea o matahală, o fată lălâie sau o bătrână, încărcată cu tot felul de zorzoane, arătând respingător, spunându-li-se că aceasta este căprioara sau mireasa. Disputa continua şi trebuia să se insiste până când se aducea în faţa mirelui, fata sau mireasa cea adevărată. Şi atunci se ciocnea un pahar cu vin, pornindu-se petrecerea şi veselia. După vornicitul miresei, se pleca la cununie, iar de acum începeau chiuiturile pe drum, mergând naşul însoţit de mireasă şi naşa de mire. Doar după ce avea loc cununia religioasă, mirii se puteau prinde la braţ. Erau nişte rânduieli îndătinate şi acestea se respectau cu toată stricteţea în viaţa colectivităţii. Începea apoi petrecerea propriu-zisă. Întorcându-ne, nunta se făcea fie la casa mirelui, fie la cea a miresei, depinzând de spaţiul pe care îl aveau, mai târziu totul organizându-se la căminul cultural. De regulă, cam prin toate satele, nunta s-a mutat la cămin. Era un deranj deosebit când se organiza în casă, trebuiau scoase mobila şi multe lucruri pentru a se face loc pentru nuntaşi. Ori, de când s-a organizat o anume sală, cu această destinaţie, lucrurile merg mai uşor. Strigăturile, cântecul, petrecerea, darurile care se făceau, cinstea respectivă, toate dădeau prilej colectivităţii, comunităţii de petrecere şi voie bună, acesta fiind rostul nunţii, pe lângă acela de unire a tinerilor, oferindu-se celor prezenţi momente de veselie şi voie bună.

Trebuie să mai punctăm un alt aspect, cel al portului la nuntă. Costumul pe care îl îmbrăca mirele şi mireasa era specific locului. Vă spuneam, că după războiul întâi mondial, în zona noastră s-a adus costumul din Săliştea Sibiului, respectiv cel cu două culori, alb şi negru, portul săliştenesc sau mărginenesc. Dar mai înainte era purtat costumul locului, care era cu totul altfel, iar ceea ce dădea notă distinctă miresei era cununiţa de pe cap. Aceasta avea o semnificaţie aparte, deci era simbolul miresei. Referitor la zestre, trebuie să precizăm că după cât era de înstărită mireasa, se aducea şi zestrea. Dacă mireasa era mai sărăcuţă se aducea sâmbătă seara lada cu haine în car, în care erau puse perini[4], covoarele, tocmai ca oamenii care erau ocupaţi cu munca de peste zi să nu observe câtă zestre are mireasa. Situaţia stătea altfel dacă mireasa era înstărită, zestrea ei fiind adusă duminica seara, în văzul întregului sat, pentru a se vedea câtă podoabă, câtă minunăţie, câtă avere are ea. Şi atunci era motiv de petrecere şi veselie.

 



[1] Năfrămi(reg.) – năframe, basmale

[2] Bumbuşti, bumbuşcă(reg) – ac de gămălie

[3]omul cu zile a mână – ad manum(lat.), face ce vrea, ucide.

[4] Perini(reg.) – perne

Acest articol a post publicat în Spiritualitatea Tării Secaşelor şi etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvaţi ca şi semn de carte legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ping: Adresa Ping-ului.

Publicaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi niciodată publicată sau redistribuită. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

*
*

Puteţi folosi următoarele etichete şi atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>