Mar
10

Puiul de mâţă

       Gândul îmi fuge adesea la locurile unde am crescut, unde am băut prima dată apă de izvor, unde am învăţat să mă rog de la buna şi dacă mă visez undeva, este acolo, la casa părintească, între vecinii mei dragi, care, din păcate, rând pe rând s-au dus, la strada pe care am bătut-o în lung şi-n lat, la miile de trenuri care au trecut fluierând prin dreptul casei noastre, la zgomotul de dimineaţă auzit din depărtare de la termocentrală. Nu ştiu dacă are sens să mă justific. Poate că am cunoscut oameni deosebiţi, cu poveşti deosebite şi dorinţa de a le aşterne în scris s-a realizat în timp.

Urmăream într-o zi rezumatul unei ştiri despre protecţia animalelor. Gândul mi-a fugit în copilărie la o năstruşnicie de-a mea. Era în perioada copilăriei mele când îmi doream cu ardoare să am în grijă un pui de animal. Fiecare copil îşi doreşte acest lucru la un moment dat.

Era în vacanţa de vară. Mă jucam pe dealul Orosiei, pe drumul ce lega cele două sate şi în şanţul împletit de buruieni, mânată de un sunet nu tocmai obişnuit, am zărit un pui de mâţă, aşa cum îi spuneam noi. Avea blăniţa zburlită, era mic si tare  flămând. Nu ştiu ce avea dealul acesta de care vă spun, că mai mereu noi copiii aflam câte ceva, ba pui de mâţe, ba pui de căţea, ba sticle uneori colorate, prin care nu ne săturam să ne uităm cât era ziua de lungă la soare. Puiul de mâţă se mieuna de îţi era mai mare mila şi m-am gândit atunci pe loc, să îl iau şi să îl duc acasă. Pui de mâţăPe drum mă tot gândeam că am mari şanse să n-am noroc de acest mâţuc, căci ştiam scârba pe care o provoca părinţilor mei. Ei aveau o vorbă că „numai la casa săracului îi plin de mâţe”, iar buna, săraca, ştiind năravul alor mei, spunea cu jumătate de gură, că „ne umplem de mâţe, ca ţiganii de puradei”. În plus, ca să mă liniştească, buna îmi mai spunea că la casa noastră nu stau mâţele "că le mâncă câinii." Nu înţelegeam de ce câini puteam avea, iar mâţe ba. Şi uite-aşa, coborând pe deal, am avut eu ceva vreme să mă gândesc cum oi face cu mâţucul. Şi m-am hotărât, în mintea mea de copil, să intru în curte, dar să sar gardul ce despărţea curtea pavată cu dale de grădinuţa mică, în care străjuia un brad şi care ani de zile nu a binevoit să crească, păstrându-şi mărimea unui brăduleţ de Crăciun. Astăzi e imens şi cred că s-ar întrece cu o biserică maramureşeană de lemn.

Sar cu repeziciunea unui copil şi trec iute pe lângă brad pe dalele oblice lipite de fundaţia casei, strâng mâţul la piept, sărind peste portiţa lipită de colţul casei şi prinsă cu sârmă de gardul lui Moriş. Iată-mă în spatele casei pe o cărare bine bătucită de Bubi, câinele nostru, un drăcuşor mărunt, de care toată lumea avea frică. Un câine, de care aşa cum bine spunea şi buna, fie iertată!, nici vecinii nu aveau haznă de mâţe. De data asta, Bubi era în lanţ, în cuşca lui şi eu puteam liniştită să mă furişez pe itinerarul lui, pe unde alerga el toate mâţele care se încumetau să îi intre pe bătătură. Ajung la celălalt colţ al casei care făcea legătura-n curtea mare sau în ogradă. Mă asigur că nu-i nimeni prin curte, nici buna, care obişnuia să se aşeze în curtea din jos de casă, la umbră, sub păr, unde mai bea câte o cană roşie de apă rece, ce curgea lin la robinetul din curte fixat în perete. Nu era altceva decât apa aia din fântână, după care ticu şi azi oftează. Buna, săraca, nu era în curte, pesemne că era în pat. O cam dureau picioarele. Şi atunci am prins eu curaj să o iau la fugă, pe după coticar, legat fiind de găbănaş şi coteţe, pe lângă closet şi ajung cât ai clipi, lăsând în urmă coşerul de cucuruz, la lanul de porumb, care era demult în floare. Se apropia încet toamna. Cred că era prin august, spre finele lunii. Grădina nu era mare, dar cu mintea şi cu ochii mei de copil, o vedeam imensă. Când eram mai mică, îmi era şi frică să intru printre rândurile de cucuruz, ca să nu mă rătăcesc. Mi-am dat seama că planul meu nu era tocmai în regulă, că nu aveam unde pune puiul de mâţă. Aşa că m-am întors la locul unde îşi ţinea foarte aranjat ticu lemnele  şi la capătul lor am zărit o cutie mare de lemn sau mai bine zis o cuşcă. Am luat şi două scânduri pentru capac la cuşca cu pricina, am băgat mâţul în ea, îndreptându-mă spre lanul de cucuruz. Am luat-o pe unul dintre rânduri, înarmată cu mult curaj. Deşi ai mei săpau de trei ori lanul de porumb, că ziceau ei „e mare ruşine să nu ai toamna cucuruz fain în pământul de lângă casă, că te râde lumea dacă e buruienos”, nu ştiu ce s-a întâmplat în anul acela că ştirul era în unele locuri cât mine. Şi acum dădea să se uşte. Parcă mă şi ustura când frunzele lui aspre îmi atingeau pielea şi uneori simţeam usturimea prin tricou şi pantalonii scurţi. Eram desculţă. Cu greu am ajuns la jumătatea grădinii, de-acolo  zărind primul stâlp de lemn al CFR-ului, înălţat lângă gard şi susţinut de o sârmă puternică, legată de un alt butuc împlântat puternic în pământ. Am luat-o costiş şi am ajuns la locul acela. Nu mai puteam de cald, transpirasem, cuşca fiind tare grea. Mâţul nu mai tăcea, mieunându-se într-una. Mă şi gândeam să nu mă audă careva. Am studiat bine locul şi m-am răzgândit. Mă gândeam să nu vină buna după ştir la porci şi să găsească mâţul, că atunci m-am ars. M-am uitat spre celălalt stâlp care se înălţa chiar în grădina noastră şi mi s-a părut cam greu de mers până acolo pentru biata buna şi m-am mai necăjit un pic cu lada aceea, dar nu înainte de a o lăsa jos, să trag şi eu o gură de aer, ca oamenii şi să îmi şterg sudoarea de pe frunte. Era acolo un loc în grădina noastră destul de greu accesibil pentru plug, Ticu temându-se să nu atingă plugul sau discul sârmele de la CFR şi să vina ăia pe capul nostru. Aşa că, acolo, rămânea o palmă bună de pământ pe care îl săpau cu hârleţul şi în care semănau cu mâna cucuruzul şi fasolea. Dar aici nu prea creştea, se făcea în schimb buruiana, pe care ticu o cosea la porci când era liber. Acum crescuse mare de tot. Era o pădure parcă şi dacă mă gândeam mai bine puteam face o fortăreaţă acolo. Era târziu să îmi instalez tabăra, căci se instalase un mic secret de copil, ascunzătoarea mâţului. Am aşezat cuşca jos , am fixat-o bine şi am acoperit cu atenţie cele două scânduri, care erau pe post de uşiţă,pentru ca mâţul să nu iasă  sau, şi mai rău, să dea Bubi noaptea de el şi să îl întindă prin toată ograda şi la ştrec. Gata. Acum aveam animalul meu.

Mâţucul se mieuna parcă mai tare. Îi era foame. Mi-a trecut fulgerător un gând. Sigur. Asta era! M-am întors rapid, am luat-o la fugă printre rânduri, aplecată de spate ca să nu mă taie la faţă frunzele de porumb şi sămânţa de la ştir şi am ieşit haţă la tufa de agrieşe, de lângă nuc. Până am ajuns în curte ştiam ce trebuie să fac. Am luat-o pe trotuar, am deschis portiţa şi am intrat pe linoleul rece din bucătărie. Buna era în pat, dormea şi sforăia. Am păşit încet să nu mă audă, în baie şi de acolo în şpaiţ. Niciodată n-am înţeles de ce ai mei au făcut trecerea în şpaiţ prin baie. Parcă i-am şi întrebat. Ticu zicea că nu le-a dat voie comuniştii să se extindă când au făcut casa şi că „porcul” de Ciucalău, un fost mare în timpul acela, le-ar fi măsurat cât să se extindă cu baia. Şi aşa explica ticu că, de nevoie, au împărţit baia şi au lăsat spaţiu şi la şpaiţ. Ai mei nu aveau frigider. Singurul loc din casă mai răcăros, pe timp de vară, era şpaiţul. Aşa că acolo mai stăteau una alta, dar nu prea mult că eu şi cu fratelele meu, Dorin, aveam grijă să halim cam tot. Mica ne înţelegea, ca şi buna de altfel, spunând că suntem în creştere. Am intrat, aşadar, în şpaiţ, să caut lapte, dar n-am găsit decât acru, pe care îl mânca doar buna, noi, copiii nici nu ne atingeam de el. Buna zicea că o stâmpără laptele acru. L-am luat şi am luat-o la fugă pe uşă spre curte, rămânând în urmă doar strigătul bunei, tulburată că i-am deranjat odihna cea de la trei după-amiaza. Am ajuns cu oala de lapte, dar acru, la lada mâţului şi cu o cutie de conservă pe care am pescuit-o din fugă de lângă fântână. Am tras cele două scânduri şi i-am pus mâţului să mănânce, că de băut sigur nu putea, fiindcă laptele era prins destul de tare. Mâţul nu se atingea de mâncare. Nici n-avea cum, că abia acum îmi dau seama că mâţucul a fost înţărcat cu forţa de la ţaţa mâţei, fiind aruncat de vreun om, sătul că mâţa lui e o fabrică de făcut mâţuşi. Mâţul acesta, bietul de el, habar n-avea să mănânce altceva, darămite lapte acru. M-am gândit că or mânca el de foame că nu are ce face şi după ce mă asigur că nu mai vede lumina zilei decât printre scânduri, mă întorc degrabă acasă, că de acum buna sigur îşi face de lucru prin ogradă. Gândul meu acum era să o îmbunez pe buna să mă ajute să păstrez mâţul. Cum să nu o îmbunez, că doar era buna! Eram un copil cuminte, o ajutam la toate, învăţasem de la ea să fac şi mâncare. Curăţenie mă învăţase mica şi asta era o sarcină mai grea pentru mine, căci trebuia să o fac zilnic, înainte de trenul de la ora cinci jumătate, când venea de la lucru. Doamne, ce sentiment ciudat mă încearcă acum, ca şi în visele cele mai urâte, când dau să fug şi nu pot. Sau ca în desenele Alexandrei, când se învârt picioarele în gol ale lui Tom, în lupta lui asiduă de a-l prinde pe nemernicul Jerry. Aşa simţeam eu atunci când eram copil, când uitam de mine şi vedeam că bariera e pusă, semnalul ridicat şi trenul trece. Nu curăţenie, nu nimic. Îmi era groază de gura lui mica. Apucam să mătur gunoiul din casă şi să îl vâr sub pat. Ce mică eram! Curăţenie superficială. Asta era! Atunci o judecam pe mica, dar mult m-au ajutat toate astea în viaţă. Nu mi-a fost greu niciodată, nu m-am ferit de muncă şi nu mă feresc. De mică am lucrat, deşi vecinele o judecau pe mica că mă pune la treabă. Buna era cel mai aprig comentator. Azi îmi aduc aminte cu plăcere de acele zile, deşi le consideram atunci de povară pentru copilăria mea. Mica a ştiut de ce. În ziua aceea am măturat şi curţile şi frunzele ce au început să cadă înainte de 6 august. Am făcut multe, curat în casă, spălat trotuare. Buna scotea apa din fântână, eram prea mică totuşi. La fiecare găletuşă comenta ceva printre dinţi că ar fi risipă de apă şi că e şi păcat la Dumnezeu. Le-am făcut pe toate, numai să obţin sprijin pentru animăluţul meu. Într-un târziu, i-am spus bunei. A sărit ca arsă că ticu îl aruncă în marfar, că la casa noastră numai mâţe să nu fie, că noi cumpărăm laptele, că nu avem vacă cu ce să îl creştem. „Să scapi urgent de el!”, acesta fiind ultimul cuvânt al ei. M-am văzut neputincioasă şi cu o durere înţeleasă în piept, m-am resemnat. Aveam să îl îngrijesc în secret. În seara aia m-am culcat tare tristă. M-am rugat pentru mâţul meu să nu dea Bubi de el. Ticu avea câteva zile libere, cred că vreo trei, aşa că nu aveam cum să merg în fundul grădinii să văd de mâţucul meu. Totuşi, m-am furişat din curte şi am fugit la tanti Doina, vecina noastră, la care mă gândesc cu mare drag şi pe care-o port în suflet. Ei aveau vacă, vreo zece mâţe şi orătănii de tot felul. La ei am văzut prima dată cum arată o raţă mută. Am vorbit cu femeia dacă nu are lapte dulce să îmi dea şi mi-a dat într-o cănuţă atât cât îmi trebuia. Am ieşit prin fundul ogrăzii lor, trecând la ştrec şi condusă de lătrăturile dulăului lor. De-acolo, încet, încet, să nu mă vadă ai mei, am ajuns pe răzorul nostru şi am trecut în lanul de cucuruz. Puteam să merg tot pe răzor până la stâlpul de telefoane al CFR-ului, dar mă temeam să nu mă vadă ticu şi să mă ia la bani mărunţi. Am ajuns la locul unde era mâţul meu, era lihnit, săracu, abia mai stătea în picioare. Am golit laptele acru, care acum era de toate culorile. I-am şters cu o buruiana cutia de conservă şi am golit laptele călduţ. A început să mănânce. Tremura tot. I se vedeau coastele de slab ce era. Când respira se vedea cel mai bine. Imaginea aia mi-a rămas în minte şi mă macină. Tremura aşa de tare. Coada îi stătea parcă anormal, vârâtă între picioarele din spate, iar de spate era încovoiat ca o paranteză. Îi vorbeam. Vroiam să ştie că îl iubesc şi că la mine e mai sigur decât în şanţul burienos de pe drum, unde risca oricând să-l prindă câinii satului sau cine ştie ce vietate care-şi făcea veacul pe acolo.

După o pieptănătură straşnică pe spatele osos al mâţului cu podul palmei mele, îl strâng la piept şi îi promit că am să vin să îi mai aduc lăptic. N-aveam să ştiu că era ultima noastră întâlnire. Mi-era milă de el că îl las, dar nu aveam ce face. Ai mei nu erau de principiu să ţinem pe lângă casă mâţe. Mica spunea că sunt spurcate că mănâncă şoareci şi şobolani şi pe urmă se furişează prin casă, vârându-şi botul prin oalele cu mâncare. Astăzi, sincer, nici eu n-aş ţine pe la casa mea, dar dintr-un alt motiv. Mă tem pentru fetele mele. Am auzit tot felul de necazuri provocate de părul de pisică. Aşa că mai bine mă feresc. Ce ştiam eu atunci? Mai nimic. L-am pus pe mâţul sur în lada lui, nu înainte de a-l strânge iar la pieptul meu şi l-am acoperit cu cele două scânduri. M-am întors rapid în ogradă, frământată de gândul revederii. Nu ştiam la vârsta aia că un animal trebuie hrănit de mai multe ori pe zi, credeam că e bine aşa cam la trei, patru zile. Aşa am făcut şi eu. Când am făcut rost de lapte şi ăsta furat din oala ce o aducea buna de la tanti Doina, tot la două zile, am luat o cană de metal, albă, am turnat lapte şi am profitat că buna era la rugăciune, tulind-o prin ogradă, haţă la lada dintre buruieni. Apropiindu-mă de locul acela, mă aşteptam să aud glasul mieunat şi disperat al mâţucului. De data asta nu am mai auzit nimic. În căpşorul meu credeam că mâţul dormea. Era aşa de cald de dimineaţă că până acolo eram deja transpirată. Mi-am dat cu o mână părul peste cap, am şters sudoarea şi am ridicat scândurile acoperite cu o cărămidă pe care o găsisem atunci la îndemână lângă buşteanul de susţinere al stâlpului. Stupoare şi durere! Mâţul era mort. Murise de foame şi sete.  Am stat ore întregi şi am tot plâns. Era pentru mine o mare, mare dezamăgire. Am început să mă rog lui Dumnezeu pentru mâţul meu. A fost poate pentru prima dată când mă gândeam unde a mers sufletul lui. Nu puteam să îl las acolo. Aşa că printre lacrimi şi suspine, m-am gândit să îl înmormântez creştineşte şi cu mânuţele mele am săpat o groapă cât să îl cuprindă. Lacrimile îmi curgeau şiroaie, remuşcările mă inundau. Mai bine îl lăsam în şanţul din deal că poate un om cu vacă îl lua şi-l îngrijea. Eu ce am făcut? L-am închis şi l-am lăsat să moară de foame. N-am să uit durerea din acea zi niciodată. După ce am săpat groapa mâţului, m-am şters pe faţă de lacrimi, deşi mă murdărisem de pământul uscat şi prăfos şi am cuprins cu palmele  mâţul ţeapăn, aşezându-l în groapă.  Am pus cu palmele pământ câte puţin, pană l-am acoperit de tot. Nu ştiam de cruce să îi pun la cap, i-am pus în schimb un cotor de buruiană, ca să ştiu unde este şi să vin să îi mai caut mormântul. Lacrimile nu încetau să se prelingă pe obrazul meu murdar şi prăfuit, iar cu nasul înfundat de la atâta plâns, l-am rugat pe mâţ să mă ierte că l-am omorât. Cu greu am ieşit de prin rânduri. Mi s-a părut o eternitate acel lan de porumb din grădina noastră. Lada, scândurile şi cărămida au rămas acolo, uitând de ele. Le-a găsit în schimb ticu. Ne-a tot întrebat cum au ajuns acolo că doar erau destul de grele de cărat. Poate că află astăzi ce căutau toate acolo, duse fiind de naivitatea unui copil. Sunt trecută de treizeci de dimineţi şi nu l-am uitat pe mâţ, aşa cum nu l-am uitat nici pe Bubi, câinele copilăriei mele, care avea să moară otrăvit.

Acest articol a post publicat în Poveşti scurte şi etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , . Salvaţi ca şi semn de carte legătură permanentă. Publicaţi un comentariu sau lăsaţi un ping: Adresa Ping-ului.

Un Comentariu

  1. Daniela
    Publicat martie 11, 2011 la 3:15 pm | Legătură permanentă

    Foarte trist… dar asa sunt copiii :)

Publicaţi un comentariu

Adresa dumneavoastră de e-mail nu va fi niciodată publicată sau redistribuită. Câmpurile necesare sunt marcate cu *

*
*

Puteţi folosi următoarele etichete şi atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>